Apolinaria

Cuvioasa Apolinaria Egipteanca (numită și Sincletica, moartă în 470 după unele izvoare) este o sfântă pustnică din secolul al V-⁠lea, cinstită în Biserica Ortodoxă și în cea Catolică. Povestea ei, după cercetători, e foarte probabil apocrifă. Se pomenește la 5 ianuarie (18 ianuarie pe stilul nou), potrivit izvorului sârb, și în ziua soborului sfinților care au strălucit în pământul Egiptului. Biserica Catolică o pomenea la 4 ianuarie, iar numele ei a fost scos din calendarul roman în 2001.

Viața după tradiție

Potrivit vieții, a fost fiica lui Flavius Antemie, prefect și cârmuitor de fapt al Imperiului Roman de Răsărit în anii copilăriei lui Teodosie al II-⁠lea. Simeon Metafrastul, în secolul al X-⁠lea, a spus că era fiica împăratului Antemie, dar mai degrabă tatăl ei era un prefect consular la Constantinopol; asocierea cu împăratul din Apus și legătura cu Macarie au fost, după izvorul englez, probabil adăugate ca să-⁠i sporească autoritatea duhovnicească. Părinții voiau s-⁠o mărite de tânără cu un om bogat, dar ea a refuzat și i-⁠a convins să rămână nemăritată. Voia să se retragă cu totul din lume, ca sihaștrii egipteni pe care îi admira. Izvorul sârb spune că a fost fiica cea mare a lui Antemie, în timp ce cea mică era ieșită din minți; ea nu a vrut să se mărite, ci s-⁠a logodit în inimă cu Hristos și a plecat în pustia Egiptului.

Părinții i-⁠au îngăduit un pelerinaj la Locurile Sfinte, la Ierusalim, unde și-⁠a eliberat și a dat drumul slugilor care o însoțeau, afară de un bătrân și un famen care să-⁠i pregătească cortul, și a plătit o bătrână ca să-⁠i aducă un veșmânt monahal. La întoarcere, pe malul egiptean, a scăpat de tovarășii ei, s-⁠a îmbrăcat în haine de monah, lepădând îmbrăcămintea lumească cu toate podoabele, și a fugit într-⁠un loc mlăștinos, unde s-⁠a nevoit în post și rugăciune. Tovarășii n-⁠au putut-⁠o găsi, nici cu ajutorul unui guvernator local. Părinții, aflând, au crezut că a intrat într-⁠o obște de femei cucernice.

A ajuns la Wadi Natrun, valea pustie din pustiul Nitriei, la vest de Delta Nilului, la schitul sfântului Macarie, o mare obște de sihaștri ce trăiau în peșteri și chilii. S-⁠a dat drept monah și a luat numele Dorotei. Între timp sora ei a fost stăpânită de un demon, iar părinții au trimis-⁠o la Macarie, vestit pentru vindecări. Macarie, mișcat de o îndemnare lăuntrică, a stăruit ca Dorotei să vindece fata. Fata s-⁠a însănătoșit, a fost dusă înapoi la părinți, dar s-⁠a îmbolnăvit iar și părinții au crezut că e însărcinată; după izvorul rus, demonul, ca să se răzbune pe Apolinaria, a făcut-⁠o pe sora ei să pară însărcinată. Fata l-⁠a învinuit pe Dorotei că a ademenit-⁠o, împăratul l-⁠a învinuit pe avva Dorotei că a ademenit fata cea mică și au cerut să fie adus ca să răspundă învinuirii. Apolinaria a fost trimisă în lanțuri la Roma, unde s-⁠a descoperit părinților ca fiica lor. Petrecând câteva zile cu ei, s-⁠a întors în pustie și a rămas acolo toată viața. La judecată, avva Dorotei a fost găsit nevinovat și s-⁠a întors în Schit.

Taina ei n-⁠a fost aflată de ceilalți sihaștri decât după moarte, spun izvoarele: abia după ce s-⁠a stins, Macarie cel Mare și părinții din Schit au aflat că sub acel nume se ascundea Apolinaria. Moartea e pusă în 470 de izvoarele rus și sârb, iar izvorul englez spune 420 sau 470. A fost îngropată într-⁠o peșteră pe teritoriul mănăstirii Sfântului Macarie.

Valoarea izvoarelor

Izvorul englez arată că povestea e probabil apocrifă și se învârte în jurul temei obișnuite a unei fete care îmbracă haine bărbătești și trăiește mulți ani necunoscută. A fost numită „o ficțiune pioasă” și „roman religios”. Legenda pare să se sprijine pe cele ale Sincleticăi din Alexandria și Teodorei din Alexandria, două Maici ale pustiei; Viața Sincleticăi, atribuită lui Atanasie, nu a fost scrisă înainte de 450, iar cuvintele ei se află în Apoftegmele Părinților, alcătuite pe la 480-500. Macarie din Alexandria a murit în 390, iar legătura cu el, ca și cu împăratul, a fost cel mai probabil adăugată mai târziu. Biserica a ținut însă povestea ei ca pildă de curaj duhovnicesc, iar izvorul sârb spune că vitejia fecioarei a rămas veacuri pildă și îndemn pentru cei ce se gândesc la mântuirea lor.