Arsenia Sebriakova

Egumena Arsenia (în lume Anna Mihailovna Sebriakova) s-⁠a născut la 3 iulie 1833 în așezarea Sebrovo, din ținutul Ust-⁠Medveditsa, în regiunea oștirii Donului, și a adormit la 21 iulie 1905 la Sarov, în drum de pelerinaj. A fost egumenă a mănăstirii Schimbării la Față din Ust-⁠Medveditsa și zugravă de icoane. A fost numărată între sfinții cinstiți local ai Mitropoliei Volgograd la 21 octombrie 2016, prin hotărârea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse. Este pomenită la 21 iulie (3 august pe calendarul nou).

Viața

S-⁠a născut în familia unui moșier, Mihail Vasilievici Sebriakov. La 30 decembrie 1850 a venit să locuiască la mănăstirea Schimbării la Față din Ust-⁠Medveditsa. În 1852 a făcut un pelerinaj la mănăstirea de călugări din Kremenskaia, iar în vara lui 1853 la Kiev. În 1854 a fost tunsă în rasofor cu numele Arsenia, iar la 11 ianuarie 1859 în mantie. La 4 mai 1862 episcopul Ioan, care conducea eparhia Donului, a numit-⁠o vistiernică, iar la 3 ianuarie 1864 a fost hirotonită egumenă, la Novocerkask. La 25 iunie 1905 a pornit într-⁠un pelerinaj la Sarov, unde a adormit la 21 iulie. La 2 august 1905 a fost îngropată în cripta bisericii Sfântului Arsenie cel Mare a mănăstirii.

Școala și catedrala

Prima ei grijă ca egumenă a fost răspândirea cititului, căci multe surori care intrau în mănăstire erau cu totul neștiutoare de carte. Mai întâi a poruncit să învețe cele neștiutoare de carte, apoi a întemeiat o bibliotecă a mănăstirii. În 1867 a deschis în mănăstire o școală de fete, gratuită, de patru clase, cu predarea Legii lui Dumnezeu, a limbilor rusă și slavonă bisericească, a geografiei, aritmeticii și istoriei Rusiei.

În 1871 a cerut arhiepiscopului Platon îngăduința să zidească în mănăstire o biserică nouă, și lucrările au început la 23 iunie 1875. La începutul lui 1877 zidurile erau terminate și domul ridicat. Zidirea s-⁠a încheiat în vara lui 1885, iar biserica a fost sfințită la 8 septembrie al aceluiași an de episcopul Mitrofan, în numele icoanei Maicii Domnului de la Kazan. Sub bolțile ei, jos, a fost făcută o biserică cu altar închinat Cuviosului Arsenie cel Mare, iar la 15 septembrie 1885 a fost sfințit un paraclis al Sfinților Apostoli Petru și Pavel. A reclădit mănăstirea cu totul: chilii noi, clădiri gospodărești înnoite, un metoc în orașul Uriupinskaia, cu biserică, o biserică de iarnă înnoită și un schit al mănăstirii.

Peșterile

La 10 iulie 1874, de ziua Sfântului Antonie de la Peșteri, egumena Arsenia a început să sape peșteri, noaptea. Peșterile înfățișează ultimele zile ale vieții pământești a Mântuitorului, Calea Crucii, și drumul Maicii Domnului spre Golgota. Intrarea este în pridvorul bisericii Sfântului Arsenie cel Mare, iar lungimea lor este de aproape 165 de metri. Galeria principală a numit-⁠o ea însăși „Calea Crucii Mântuitorului”, iar cealaltă, în jurul celei dintâi, „Calea patimilor Maicii Domnului”. Peșterile le-⁠a săpat împreună cu fiicele ei duhovnicești, monahiile Nicodima, Agnia și Victorina. Voia să facă acolo o biserică în peșteră, dar nu a apucat. Temperatura în peșteri, iarna și vara, e de vreo opt grade peste zero. În anii 1930 peșterile au fost astupate, dar patruzeci de ani mai târziu localnicii au desfundat intrările. În peșteri se află o lespede de piatră, nu prea mare, dar grea și tare, pe care se văd adânc urmele unor palme și genunchi.

Răsplătirile

Egumena Arsenia a primit crucea pectorală, o cruce cu podoabe prețioase dăruită din cabinetul împăratului, semnul Crucii Roșii pentru războiul ruso-⁠turc din 1877 până la 1878, medalia în amintirea domniei lui Alexandru al III-⁠lea, în 1905 o Biblie dată de Sinod pentru întemeierea școlii mănăstirii și o cruce pectorală cu podoabe prețioase dăruită de surorile mănăstirii, cu îngăduința mai-⁠marilor, în ziua împlinirii a treizeci de ani de conducere a mănăstirii.