Simeon din Emesa

Sfântul Simeon din Emesa, numit și Simeon cel Nebun pentru Hristos, a fost un monah și pustnic de neam bizantin-⁠sirian din veacul al VI-⁠lea, unul dintre cei dintâi „nebuni pentru Hristos”. Este cinstit de Biserica Ortodoxă și de cea Catolică. Se pomenește la 21 iulie (3 august, stil nou).

Anii vieții lui nu sunt siguri: Evagrie Scolasticul îl face contemporan cu Iustinian, iar Leontie al Neapolei îl pune în vremea lui Mauriciu. Se spune că s-⁠a născut într-⁠o familie înstărită din Edessa, unde a trăit, necăsătorit, cu mama lui bătrână, până la douăzeci sau treizeci de ani. S-⁠a călugărit la mănăstirea avei Gherasim, în Siria, împreună cu prietenul și tovarășul de nevoință, Ioan din Edessa. Simeon și Ioan au petrecut vreo douăzeci și nouă de ani în pustia de lângă Marea Moartă, în post și rugăciune. Apoi Simeon, din îndemnul lui Dumnezeu, spun izvoarele, a mers la Emesa, ca să slujească oamenii. Se zice că a cerut Domnului să poată sluji astfel încât oamenii să nu-⁠l cunoască. La Emesa, făcându-⁠se că e nebun și călcând rânduielile obișnuite, a adus pe mulți la pocăință, i-⁠a scos din păcat și i-⁠a întors la credință.

A intrat în cetate, după mulți ani de pustie, târând un câine mort. Copiii de școală l-⁠au văzut și au strigat: „Hei, un avva nebun.” A doua zi, duminică, a intrat în biserică, a stins luminile și a aruncat nuci în femei. Ieșind, a răsturnat mesele plăcintarilor. Din aceste nebunii a răbdat batjocuri, ocări și bătăi, pe care le-⁠a suportat cu răbdare. Cu toate acestea, prin rugăciune a vindecat mulți îndrăciți, a hrănit pe cei flămânzi, a propovăduit Evanghelia și a ajutat pe cei nevoiași din cetate; multe fapte sfinte le-⁠a făcut pe ascuns. Povestirea lui Leontie spune că vindeca un om cu ochii bolnavi ungându-⁠i cu muștar, ceea ce l-⁠a orbit, iar apoi ochii i s-⁠au vindecat după sfatul lui Simeon, care așa îi arăta păcatele și îl aducea la îndreptare. Se făcea când șchiop, când sărea, când se târa pe fund, când punea piedică celui ce alerga; la lună nouă privea cerul, cădea și se zbătea; arăta păcatele oamenilor schimbându-⁠și glasul și chipul, dădea proorocii. Scopul lui, după izvoare, era să mântuiască sufletele prin această batjocură; voia și să-⁠și ascundă virtutea, ca să nu primească laudă și cinste de la oameni.

A murit în jurul anului 570 (după alte izvoare, 588) și a fost îngropat de săracii cetății, în locul rânduit pentru străini și fără casă. Unii martori spun că, pe când trupul era dus la mormânt, s-⁠a auzit cântare bisericească de obârșie necunoscută. Abia după moarte s-⁠a aflat taina nebuniei lui, care i-⁠a zguduit pe emeseni și i-⁠a adus pe mulți la pocăință. Viața lui a fost scrisă de Leontie al Neapolei, care a asemuit simbolic viața lui cu aceea a lui Hristos. După episcopul Kallistos Ware, ea cuprinde „cele mai caracteristice idei ale tradiției ortodoxe despre nebunul pentru Hristos”.