Chiric și Iulita

Sfinții Mucenici Chiric și Iulita, mama și fiul, sunt printre cei mai îndrăgiți mucenici ai creștinătății vechi. Potrivit tradiției, au pătimit la Tars, în Cilicia, în vremea marii prigoane a lui Dioclețian, prin anul 304. Biserica îi pomenește în luna iulie, iar cinstirea lor s-⁠a răspândit din Asia Mică în tot Răsăritul și în Apus.

Viața și mucenicia

Potrivit vieții lor, Iulita era o tânără văduvă de neam ales, din Iconiu, și îl crescuse pe fiul ei Chiric, care avea doar trei ani, în credința creștină. Când a izbucnit prigoana, ea și-⁠a lăsat averea și, însoțită de două slujnice, a plecat cu copilul, trăind ca o străină săracă, mai întâi la Seleucia, apoi la Tars. Tradiția sârbă adaugă că îl botezase încă de la naștere și îl învățase credința și rugăciunea.

La Tars, Iulita a fost recunoscută ca ucenică a lui Hristos și adusă înaintea dregătorului cetății, numit Alexandru în unele izvoare. Ea și-⁠a mărturisit credința cu tărie. Copilul, ținut de dregător, a strigat că este creștin și a cerut să fie lăsat la mama lui, zgâriindu-⁠l pe judecător pe față. Mâniat, acesta l-⁠a aruncat pe scările de piatră, iar Chiric a murit. Iulita, văzând aceasta, nu a plâns, ci i-⁠a mulțumit lui Dumnezeu că fiul ei a primit cununa muceniciei.

Mama a fost supusă la chinuri aspre, trupul ei fiind sfâșiat cu cârlige de fier, iar în cele din urmă i s-⁠a tăiat capul. Trupurile mamei și ale copilului au fost aruncate în afara cetății, laolaltă cu ale celor osândiți, dar slujnicele Iulitei le-⁠au luat și le-⁠au îngropat într-⁠un ogor din apropiere.

Există și o altă versiune, păstrată în izvoare latine, siriace și arabe. Potrivit ei, Iulita este prinsă fără copil și refuză să aducă jertfă idolilor; cere să fie adus un copil, ca să fie întrebat dacă e drept să te închini unui singur Dumnezeu sau mai multor. Este adus Chiric, care se mărturisește creștin. Amândoi trec prin multe chinuri, din care ies vii în chip minunat, iar în cele din urmă li se taie capetele. Aceste istorisiri, în forma lor dezvoltată, au fost socotite apocrife, iar în secolul al VI-⁠lea un asemenea text a intrat în lista de scrieri respinse cunoscută ca Decretum Gelasianum. Se crede însă că la baza lor stă amintirea unui copil mucenic din Antiohia.

Moaștele și cinstirea

Se spune că moaștele au fost aflate pe vremea împăratului Constantin cel Mare, după arătarea uneia dintre slujnice, și duse la Constantinopol, unde s-⁠a ridicat o mănăstire în cinstea lor; pelerini din veacurile al XII-⁠lea până la al XV-⁠lea le pomeneau în Sfânta Sofia. După altă tradiție, episcopul Amator de Auxerre le-⁠ar fi adus din Antiohia în Galia, în veacul al IV-⁠lea. Părticele din ele se păstrează la Nevers și la Tournai. O parte din moaștele lor se află și la Ohrid, în biserica Maicii Domnului Bolnicească.

Cultul lor a fost puternic în Franța, unde numele Chiric apare ca Saint-⁠Cyr în multe localități, în Italia (San Quirico), în Anglia, Țara Galilor și Cornwall, în Croația, în Georgia, în Etiopia și Eritreea (Qirqos) și în insulele Mării Egee, la Creta și Cipru. Sunt socotiți ocrotitori ai multor orașe italiene, iar în Capadocia sunt priviți ca ocrotitori și mijlocitori; în arta bizantină apar adesea zugrăviți lângă altar. O poveste din Nevers spune că Carol cel Mare ar fi visat un copil gol care l-⁠ar fi salvat dintr-⁠o vânătoare de mistreț, în schimbul unor haine, iar episcopul a tâlcuit visul ca pe o cerere de a repara acoperișul catedralei Saint-⁠Cyr-⁠et-⁠Sainte-⁠Julitte din Nevers. În tradiția populară rusească, ziua lor era socotită mijlocul verii.