Edith de la Wilton

Sfânta Cuvioasă Edith de la Wilton a fost fiica regelui Edgar al Angliei și a Sfintei Wulfthryth, monahie în comunitatea mănăstirii Wilton în secolul al X-⁠lea. A adormit la 16 septembrie 984, la douăzeci și trei de ani. Biserica o pomenește la 16 septembrie.

S-⁠a născut în jurul anului 961 la Kemsing, în Kent. Mama ei, Wulfthryth, de neam nobil, fusese crescută la mănăstirea Wilton și a ajuns stareța ei. Părinții ei ar fi putut fi căsătoriți, iar Edgar ar fi răpit-⁠o pe Wulfthryth de la mănăstire, dar când Edith era prunc, Wulfthryth s-⁠a întors cu ea la Wilton și căsătoria s-⁠a desfăcut. Edith și mama ei au rămas acolo toată viața. Frații ei vitregi, Eduard Martirul și Æthelred al II-⁠lea, au fost amândoi regi după tatăl lor.

După povestirea lui Goscelin, la doi ani Edith a fost dedicată vieții monahale la Wilton, într-⁠o ceremonie la care au fost de față tatăl ei și dregători regali. Tatăl i-⁠a adus haine și bijuterii de preț, iar mama i-⁠a pus înainte obiecte religioase, iar ea le-⁠a ales pe cele ale mamei sale. Edgar i-⁠a asigurat cea mai bună învățătură, cu doi preoți străini, Radbod din Reims și Benno din Trier. Nu este sigur dacă Edith a ajuns monahie sau a rămas membră laică a comunității. Goscelin, care a încheiat viața ei pe la 1080, spune că se îmbrăca mereu bogat, pentru că așa se cuvenea rangului ei regal și pentru a păstra sprijinul regal al comunității. Viața a fost scrisă după mărturia maicilor din Wilton, și a fost închinată arhiepiscopului Lanfranc. La cincisprezece ani tatăl ei i-⁠a oferit să fie stareță a trei mănăstiri, dar a refuzat. În 978, după uciderea fratelui ei vitreg Eduard Martirul, i s-⁠a oferit poate chiar tronul Angliei, pe care l-⁠a refuzat.

În 984 a zidit la Wilton un paraclis închinat Sfântului Dionisie, sfințit de arhiepiscopul Dunstan al Canterbury-⁠ului, care, după povestire, i-⁠a prevestit moartea apropiată și că degetul mare de la mâna dreaptă va rămâne neputrezit. A adormit trei săptămâni mai târziu și a fost îngropată în paraclisul zidit de ea. La strămutarea ei, din 3 noiembrie 987, condusă de Dunstan, degetul ei nu se descompusese. Se povestesc puține minuni, multe dintre ele privind apărarea moaștelor și a bunurilor comunității de la Wilton, iar cinstirea ei nu s-⁠a răspândit decât după treisprezece ani de la adormire. Susținerea înălțării ei la rang de sfântă de către autorități bisericești și laice a fost probabil legată de dorința lor de a se lega de urmașii regelui Edgar.