Filaret al Kievului

Sfântul Ierarh Filaret (Amfiteatrov), în schimă Teodosie, a fost mitropolit al Kievului și Haliciului vreme de douăzeci de ani, între 1837 și 1857. Rector de seminar și de academie, arhiepiscop la Kaluga, Riazan, Kazan și Iaroslavl, a fost un ascet aspru cu sine și milostiv cu cei săraci, părinte duhovnicesc al Lavrei Peșterilor și apărător al țăranilor și al clerului. Biserica Ortodoxă Rusă l-⁠a trecut în rândul sfinților.

Copilăria

Se numea în lume Feodor Gheorghievici Amfiteatrov și s-⁠a născut la 17 aprilie 1779, în satul Vîsokoe din ținutul Kromî, gubernia Orel, în familia preotului Gheorghe Nikitici Amfiteatrov și a soției sale Anastasia. S-⁠a născut aproape orb și a fost crescut de bunicul său. Când, la șase ani, copilul a început să vadă bine, bunicul l-⁠a învățat carte. Fratele său era scriitorul și pedagogul Semion Raici, iar printre nepoții săi s-⁠au numărat arhiepiscopul Antonie (Amfiteatrov) și juristul Piotr Alexandrov.

În 1789 a fost primit direct în clasa a doua a școlii teologice din Orel, iar în 1795 a intrat la seminarul eparhiei Orelului, aflat atunci la Sevsk, pe care l-⁠a absolvit în 1797.

Monah, dascăl și rector

În noiembrie 1798 a fost tuns în monahism cu numele Filaret, iar la scurt timp hirotonit ierodiacon și, la 13 ianuarie 1799, ieromonah. A predat poezia, retorica și filosofia la seminar, iar din 1802 a fost rectorul lui și profesor de teologie, precum și egumen al Mănăstirii Svenski (1802-1804). La cererea episcopului Dositei al Orelului a fost mutat la Ufa, unde în octombrie 1804 a fost ridicat la treapta de arhimandrit al Mănăstirii Adormirii și a condus Seminarul din Orenburg.

În 1810 a fost numit rector și profesor de teologie la Seminarul din Tobolsk. La 2 decembrie 1813 a fost chemat la Sankt Petersburg pentru slujire și predică și a fost numit stareț al Mănăstirii Iosif din Volokolamsk. La propunerea lui Filaret (Drozdov), viitorul mitropolit al Moscovei, a devenit la 15 februarie 1814 inspector al Academiei Teologice din Petersburg, unde în august 1814 a primit titlul de doctor în teologie, nu pentru lucrări științifice, ci pentru slujirea și viața sa fără prihană.

În același an a fost mutat ca inspector la noua Academie Teologică din Moscova, iar din martie 1816 a fost rectorul ei și profesor de teologie. Cursurile lui urmau, în rezumat, teologia lui Teofan Prokopovici, dar se ferea de împrumuturi de la teologii apuseni, ca să nu aducă în învățătură ceva tulbure. Teologia lui era o expunere pozitivă a credinței, fără polemici. Din 1817 a condus și Mănăstirea Învierii, Noul Ierusalim.

Arhiereul

La 1 iunie 1819 a fost hirotonit episcop de Kaluga și Borovsk. La 12 ianuarie 1825 a fost mutat la Riazan, la 22 august 1826 ridicat la treapta de arhiepiscop și numit membru al Comisiei școlilor teologice, iar la 25 februarie 1828 a fost numit arhiepiscop de Kazan, unde a adus la Ortodoxie peste 5.000 de oameni de alte credințe. În 1836-1837 a păstorit eparhia Iaroslavlului și Rostovului. A fost membru al Sfântului Sinod (1836-1842) și, din 1837, al Academiei Ruse.

În 1820, când a început traducerea Sfintei Scripturi în limba rusă, s-⁠a împotrivit, socotind că traducerea slavonă exprimă mai deplin și mai fidel Scriptura și că trebuie mai degrabă învățată cu sârguință limba slavonă în toate școlile. Mitropolitul Filaret al Moscovei susținea dimpotrivă traducerea, iar Sinodul a primit părerea acestuia. Fiecare dintre cei doi ierarhi și-⁠a păstrat convingerea până la sfârșitul vieții.

Mitropolit al Kievului

La 18 aprilie 1837 a fost numit mitropolit al Kievului și Haliciului. În cei douăzeci de ani de păstorire s-⁠a arătat un păstor bun, care unea toate virtuțile creștine și păzea cu strictețe rânduiala monahală. La 13 august 1841 a primit în taină marea schimă, cu numele Teodosie.

În anii 1840 au izbucnit în gubernia Kievului tulburări țărănești, din pricina relațiilor încordate dintre moșieri, de cele mai multe ori polonezi catolici, și iobagii lor ortodocși. Moșierii îi bănuiau pe preoții de țară că ar fi amestecați în tulburări, dar mitropolitul și-⁠a apărat cu hotărâre clerul, arătând că adevărata pricină a răscoalelor era starea grea și nesuferită a țăranilor.

Îi iubea mult pe țărani și pe săraci. După pilda ocrotitorului său, Sfântul Filaret cel Milostiv, ieșea noaptea în oraș ca să lase în taină milostenie la casele celor mai nevoiași. A dat aproape 43.000 de ruble pentru copiii orfani și împărțea săracilor tot venitul pe care îl primea de la Lavră. Un preot care asuprea văduvele și orfanii a fost oprit de el de la slujire până când își va cere iertare și va despăgubi pe cei nedreptățiți.

Părintele Lavrei

A interzis să fie trimiși frații Lavrei la munci la câmp, a vegheat cu strictețe asupra vieții lor și i-⁠a învățat neîncetat prin cuvinte bune și înțelepte; în curând frații au ajuns să-⁠l cinstească și să-⁠l iubească. Contemporanii spuneau că era un nevoitor viteaz, care știa să crească și alți nevoitori. A scris pentru monahii Lavrei „Nouă reguli”, care le aminteau, între altele, că trebuie să trăiască după cerințele vieții monahale și vrednic de sfințenia locului, altfel vor fi alungați.

Socotea că, înainte de a zidi biserici de piatră, trebuie zidite bisericile lăuntrice din inimile monahilor și ale egumenilor. A refăcut schiturile Goloseevo și Kitaevo și a întemeiat școala teologică de la Sfânta Sofia din Kiev. Pentru numărul tot mai mare de frați s-⁠au zidit noi chilii și s-⁠a mărit vistieria. A refăcut tipografia Lavrei, singura tipografie bisericească din Kiev, a deschis o librărie, a zidit în 1851 un depozit de cărți, iar în 1856 a comandat la Berlin opt prese de tipar. Ceasloavele și Psaltirile tipărite atunci, în 42.000 de exemplare, s-⁠au vândut îndată, iar din ele a învățat carte o generație întreagă din Ucraina și din guberniile vecine.

Sub păstorirea lui a fost înnoită și Mănăstirea Sfântului Mihail cu cupole de aur, iar, nu fără înrâurirea lui, binefăcătoarea Ana Orlova a dăruit 40.000 de ruble pentru racla de argint a Sfintei Mucenițe Varvara.

Se spune că avea darul vindecării sufletești, al facerii de minuni, o memorie minunată și o rugăciune îndrăzneață, și că s-⁠a învrednicit de multe descoperiri. Mărturisea că regula lui statornică fusese să meargă mereu pe calea dreaptă, chiar când era strâmtorat din toate părțile, încredințat că, oricât s-⁠ar vicleni oamenii, Dumnezeu îi întrece pe toți în înțelepciune și putere.

Scriitorul Nikolai Leskov i-⁠a închinat un capitol în „Mărunțișuri din viața arhierească” și povestirea „Judecata vlădicăi”, unde îl numește cel mai blând ierarh al Bisericii ruse. A primit Ordinul Sfântul Andrei (1839) și, în 1856, însemnele cu diamante ale acestuia, și a fost membru de onoare al academiilor teologice și al universităților din Kiev și Kazan.

Trecerea la Domnul

În decembrie 1855 s-⁠a îmbolnăvit greu. De atunci a suferit des de boli, pe care le-⁠a îndurat cu o răbdare și o blândețe minunate, știind că îl apropie de viața veșnică. În ajunul morții i-⁠a chemat la sine pe toți clericii Lavrei și ai Academiei, i-⁠a binecuvântat cu o icoană și și-⁠a luat rămas bun de la ei până la întâlnirea în viața cerească. A trecut la Domnul la 21 decembrie 1857 (2 ianuarie 1858), în al șaptezeci și nouălea an al vieții, și a fost îngropat în Lavra Peșterilor.

Proslăvirea

A fost cinstit mai întâi ca sfânt local. La 8 decembrie 2005, cu binecuvântarea Patriarhului Alexei al II-⁠lea, numele lui a fost trecut în calendarul Bisericii Ruse, iar Soborul Arhieresc din 3 februarie 2016 a rânduit cinstirea lui în toată Biserica. Este pomenit la 21 decembrie, ziua trecerii sale la Domnul, precum și în Soborul sfinților din Rostov și Iaroslavl (23 mai), al sfinților din Siberia și din Riazan (10 iunie) și al cuvioșilor părinți din Peșterile Îndepărtate ale Lavrei (28 august).