Filip din Aglomazov

Sfântul Mucenic Filip din Aglomazov a murit împușcat în 1918, în satul Aglomazov din gubernia Tambov, împreună cu părintele Nicolae Probatov și cu alți mireni din parohie. Pagina îl numește doar în șirul celor uciși, alături de Naum, cu care era tată și fiu.

Părintele Nicolae Probatov

Sfântul Sfințit Mucenic Nicolae Probatov s-⁠a născut în 1874 în satul Ignatievo, aproape de orașul Kadom, gubernia Tambov, ca fiu mai mic al preotului Alexandru Nicolaevici Probatov și al soției lui, Elikonida. A învățat la școala duhovnicească din Kasimov și apoi la seminarul din Tambov, în mare lipsă materială. La sfârșitul seminarului s-⁠a căsătorit cu Varvara, fiica unui preot din Temirevo, iar după nuntă soții au mers, după obiceiul evlavios al vremii, în pelerinaj la Mănăstirea Sarov. În 1899 a fost hirotonit preot și numit al doilea preot la biserica din Temirevo, dar dorea să slujească singur, iar în 1906 a primit parohia din Aglomazov, cu o biserică de lemn a Botezului Domnului, zidită în 1779. A înnoit catapeteasma, a așezat un cor și o cântare frumoasă de obște. Înainte de Liturghie se ruga îndelung, slujea cu însuflețire și cu evlavie și spunea despre slujba din altar că este un colț de rai. În sat, cu o mie de enoriași, a zidit o școală spațioasă în care puteau învăța două sute de copii. Predicator talentat, predica în biserică și preda Legea lui Dumnezeu în școală. Familia trăia în sărăcie, dar nu lua plată pentru slujbe, și avea doar două perechi de încălțăminte, una de iarnă și una de vară.

În Primul Război Mondial, când episcopul Chiril al Tambovului a cerut clericilor să meargă ca preoți în armata din front, găsind puțini doritori, părintele Nicolae s-⁠a rușinat: ostașii își vărsau sângele pentru patrie, iar preoții se dădeau la o parte. Cu toate că avea trei copii, cel mai mare de paisprezece ani, cei mici de un an, a plecat ca preot de regiment în regimentul Bahmutovsk, care lupta împotriva austriecilor. A văzut acolo cât de puțină credință mai rămăsese: din tot regimentul, biserica era frecventată de cel mult treizeci de oameni. Întors în 1917, spunea cu amărăciune celor apropiați că preoții nu mai sunt de trebuință, fiind acum mai degrabă locuitori ai Cerului decât ai pământului.

Răscoala și detașamentul de pedepsire

Revoluția a atins și sufletul țăranilor: mulți au început să taie pădurile statului și ale moșierilor și să împartă pământurile marilor stăpâni. Când soldații au venit să ia cărțile de stare civilă din biserică, părintele Nicolae a refuzat să le dea fără aprobarea mai-⁠marilor Bisericii și a propus o adunare a țăranilor. A vorbit în adunare, iar țăranii i-⁠au izgonit pe cei ce voiau cărțile. În februarie 1918, când bolșevicii au anunțat mobilizarea în Garda Roșie, țăranii au hotărât să nu se înroleze și să meargă în orașul vecin să împrăștie autoritățile bolșevice și i-⁠au cerut preotului un moleben de drum. După moleben, el a rostit o scurtă predică, încheind cu binecuvântarea de a merge la luptă împotriva prigonitorilor Bisericii lui Hristos. Țăranii, înarmați cu topoare și furci, au pornit spre oraș, aflat la douăzeci și cinci de verste, dar mulți s-⁠au răzgândit pe drum, iar când cei rămași s-⁠au apropiat, au fost loviți de o rafală de mitralieră de pe clopotniță și s-⁠au risipit.

Bolșevicii nu iertau pe cei care li se împotriviseră și au trimis la Aglomazov un detașament de pedepsire. Părintele Nicolae și-⁠a trimis familia în satul vecin Kalinovets, unde slujea fratele soției lui. Soția lui i-⁠a spus că Scriptura zice că Domnul nu trimite încercări peste puterile omului, iar el, deschizând la întâmplare Apostolul, a citit că Dumnezeu este credincios și nu va îngădui ispită peste puteri. Aceste cuvinte l-⁠au liniștit. Țăranii îi spuneau să fugă, dar el a răspuns că nu a fugit niciodată și nu va fugi nici acum. A rămas doar fiul cel mare, Alexandru. Când detașamentul a apărut, preotul a spus că vin legiunile romane. Pedepsitorii au poposit într-⁠o casă mare de cărămidă, iar arestații erau duși în pivniță. Listele de arestări le făcuse învățătorul satului, un necredincios. Părintele Nicolae a fost bătut cu vergi de oțel la tălpi, ca să danseze, dar a răspuns că nu a dansat niciodată și nu va dansa nici înainte de moarte. Chinuitorii îi băteau joc de el, întrebându-⁠l de ce Maica Domnului, căreia se închina, nu-⁠l apără. El răspundea că Hristos a răbdat fără păcat, iar noi răbdăm pentru păcatele noastre. Dintre femeile trecute pe listă, căpetenia detașamentului a lăsat doar pe Agafia, singură în lume, pentru care nu era cine să se roage; mult a fost chinuită, dar a răbdat în tăcere.

Împușcarea

Seara, în jurul orei șapte, soldații au scos din pivniță optsprezece osândiți și i-⁠au dus la râul Țna. Înainte de moarte, toți s-⁠au spovedit. Părintele Nicolae, cu mâinile ridicate, a rostit rugăciunea cu glas tare: Doamne, iartă-⁠i, că nu știu ce fac. S-⁠a tras o salvă. Deși se făcuse întuneric, el s-⁠a ridicat și, cu mâinile în sus, a continuat să se roage: Cu adevărat este vrednic să te fericim, Născătoare de Dumnezeu. Cu a doua salvă a fost ucis. Dintre optsprezece, treisprezece au murit, iar ceilalți s-⁠au târât noaptea până la cele mai apropiate case și au fost ascunși de localnici; de la ei se cunosc amănuntele. Au fost uciși starostele bisericii, Cosma Egorovici, țăranii Victor Krasnov, Naum și Filip, tată și fiu, Ioan, Pavel, Andrei, Pavel, Vasile, Alexei, Ioan și Agafia.

Dimineața, țăranii au adus morții, iar Alexandru a luat și stratul de nisip îmbibat de sânge. Trupul preotului era țeapăn, cu mâinile ridicate la ultima rugăciune și cu degetele împreunate pentru binecuvântare. Pe când îl duceau prin sat, oamenii spuneau că părintele îi binecuvântează și mort. Soția lui a cerut să-⁠l îngroape lângă biserică, dar pedepsitorii au refuzat, îngăduind doar cimitirul. Preoții din parohiile vecine, Pavel Malțev și Maxim, au venit să-⁠l înmormânteze, cu ferestrele acoperite cu pânză neagră ca să nu vadă pedepsitorii, iar îngroparea a fost făcută în plină noapte, la lumina lunii și a stelelor.

Mucenicii sunt pomeniți, după pagina Azbyka, la 23 iunie și la 11 noiembrie.