Gall

Cuviosul Gall (Gallus) a fost un monah de neam irlandez, după tradiție ucenic al Sfântului Columban și unul dintre cei doisprezece tovarăși ai lui în misiunea din Irlanda spre continent. Este socotit unul dintre apostolii Elveției și întemeietorul sihăstriei din care a crescut mănăstirea și orașul Sankt Gallen. Este pomenit la 16 octombrie.

Viața

Viața cea mai veche, în fragmente, a fost refăcută în veacul al IX-⁠lea de doi monahi din Reichenau, mărită de Wettinus între 816 și 824 și de Walafrid Strabo în 833-884. Locul de naștere al lui Gall este disputat: după hagiografii din Reichenau, era din Irlanda, din Leinster, dintr-⁠o familie aleasă; unii cercetători moderni cred însă că era din Vosgi sau din Alsacia, sau poate din neam irlandez, dar născut și crescut în Alsacia. Ca tânăr a învățat la mănăstirea Bangor, la Comgall, unde se afla și Columban și unde a fost hirotonit preot. În jurul anului 589-590, Columban l-⁠a luat între cei doisprezece tovarăși cu care a plecat să propovăduiască pe continent. S-⁠au așezat întâi la Luxeuil, în Galia. În 610, Columban a fost izgonit de cei împotriva creștinismului și a fugit cu Gall în Alemannia. Au mers pe Rin, în sus, până la Bregenz, unde Gall a ars unele capiști păgâne de pe lacurile Zürich și Constanța, stârnind nemulțumirea localnicilor. În 612, când Columban a plecat spre Italia, Gall, bolnav, a rămas, îngrijit la Arbon. A rămas în Alemannia, unde, cu câțiva tovarăși, a dus viață de pustnic în pădurile din sud-⁠vestul lacului Constanța, aproape de izvorul râului Steinach. Curând s-⁠au adăugat chilii pentru doisprezece monahi, pe care Gall i-⁠a învățat cu grijă. A fost cunoscut în Elveția ca predicator puternic.

Când scaunul Constanței a rămas gol, clericii adunați să aleagă pe episcop l-⁠au dorit cu toții pe Gall; el a refuzat, spunând că alegerea unui străin ar fi împotriva rânduielii Bisericii. Peste vreme, în 625, la moartea lui Eustasie, egumenul de la Luxeuil, monahii de acolo au venit să-⁠l roage să preia conducerea mănăstirii; el nu a vrut să-⁠și lase singurătatea, nici o slujire care să-⁠l încurce cu grijile lumii. Era atunci bătrân. A murit la nouăzeci și cinci de ani, în jurul anilor 645-650, la Arbon.

Povestiri și cinstire

Înc-⁠din veacul al IX-⁠lea au circulat vieți ale lui. Între ele, povestea în care a izbăvit-⁠o pe Fridiburga, logodnica regelui Sigebert al II-⁠lea, de un demon; regele i-⁠a dat, în Arbon, un domeniu al vistieriei, ca să înființeze o mănăstire. O altă povestire spune că, într-⁠o seară, pe când Gall își încălzea mâinile la foc în pădure, a ieșit un urs; sfântul l-⁠a certat, iar ursul, înfricoșat, s-⁠a dus și a adus lemne pentru foc, apoi s-⁠a așezat să se încălzească; de atunci l-⁠a urmat toată viața. De aceea este înfățișat în icoane cu un urs.

După moartea lui, chilia i-⁠a rămas, iar ucenicii lui au trăit după regula Sfântului Columban, îmbinând rugăciunea cu munca mâinilor și cititul cu învățătura. În 719, Sfântul Otmar, primul egumen, a mărit chilia într-⁠o mănăstire, care a ajuns nucleul cantonului Sankt Gallen din Elveția; din 747 mănăstirea a urmat regula Sfântului Benedict. Columban, Gall și tovarășii lor au adus cu ei din Irlanda învățătura și cartea scrisă; călugării au copiat cărțile pe pergament și au păstrat în mănăstirile din continent multe texte irlandeze, pierdute în Irlanda prin năvălirile vikingilor.