Ghenadie de la Kostroma

Cuviosul Ghenadie de la Kostroma și Liubimgrad, numit și Ghenadie de la Mogilev, în lume Grigori Ivanovici, a fost întemeietorul mănăstirii Mântuitorului și a Sfântului Ghenadie, azi în eparhia Iaroslavlului. S-⁠a născut la începutul veacului al XVI-⁠lea la Mogilev, pe atunci în Marele Ducat al Lituaniei, și a adormit în pace la 23 ianuarie (după calendarul vechi) 1565, în mănăstirea pe care a ridicat-⁠o. A fost ucenicul iubit al Cuviosului Corneliu de la Komela, a fost cunoscut pentru înainte-⁠vedere și tămăduiri și a lăsat două scrieri de învățătură pentru monahi. Pomenirea lui este la 23 ianuarie, în Soborul sfinților de la Kostroma și în Soborul sfinților de la Rostov și Iaroslavl.

Izvoarele și copilăria

Despre Ghenadie povestesc viața lui, scrisă în 1584-1586, și „Povestirea aflării moaștelor”, de la sfârșitul anilor 1640, și este amintit și în Viața Cuviosului Corneliu de la Komela (1589). Grigori s-⁠a născut într-⁠o familie bogată de boieri, a lui Ion și a Elenei, și era singur la părinți. Era gânditor și iubea singurătatea. Evlavia lui puternică și dorința de a vizita mereu mănăstirile i-⁠au nemulțumit pe părinți. Atunci, îmbrăcat în haine sărace, a plecat de acasă spre Moscova. După ce a vizitat sfintele locuri de acolo, a plecat în ținutul Novgorodului cu un oarecare Teodor, care voia și el viață monahală. Voiau să se așeze la mănăstirea Sfântului Alexandru de Svir, dar acesta le-⁠a spus limpede că „nu se poate trăi în pustie la o vârstă atât de fragedă” și i-⁠a binecuvântat să meargă în pădurile Vologdei, în pustia Komela, la Cuviosul Corneliu.

Ucenic la Corneliu

Teodor s-⁠a întors curând la Moscova, a avut o familie mare și a trăit până la adânci bătrâneți. Grigori, dimpotrivă, a rămas mult timp „în încercare” și a fost tuns în monahism cu numele Ghenadie. În scurtă vreme a ajuns un monah de pildă și ucenicul preferat al lui Corneliu. Frații l-⁠au invidiat pe Ghenadie și printre ei s-⁠au ivit „murmur și neascultare” față de Corneliu însuși. După viața lui Ghenadie, ca să scape de „furtuna ocărilor, clevetirilor și șoptelor”, sau, după viața lui Corneliu, dorind „să tacă în singurătate”, Corneliu s-⁠a retras împreună cu Ghenadie la lacul Sura, la 25 km de Liubim, odinioară suburbie a Kostromei (azi oraș în regiunea Iaroslavl). Cu ajutorul prisăcarilor țarului care locuiau acolo, monahii și-⁠au făcut o chilie și au petrecut vremea în osteneală, „tăind pădurea și arând pământul”; pentru uscarea mlaștinilor au săpat cu mâinile lor patru iazuri. La stăruința marelui cneaz Vasili Ivanovici, Corneliu s-⁠a întors în 1529 la mănăstirea lui de la Komela, iar „pustia de ieșire”, adică noul schit din pădurea Liubimului, l-⁠a „binecuvântat” lui Ghenadie. Pustia aceea a devenit mai târziu mănăstirea Mântuitorului și a Sfântului Ghenadie, iar Ghenadie a fost egumenul ei până la sfârșitul zilelor.

Egumen

Pentru frăția puțină, de șase monahi, s-⁠a ridicat o biserică cu hramul Schimbării la Față. Cu ajutorul marelui cneaz, Ghenadie a împodobit-⁠o „cu toată frumusețea bisericească”; marele cneaz a dăruit și rugă de pâine. Când numărul monahilor a crescut, a zidit o a doua biserică, cu hramul Cuviosului Serghie de Radonej. Egumenul era pentru frați „chip de smerenie și de răbdare”: tăia și ducea lemne în chilii, lucra la bucătărie și la brutărie, spăla cămășile aspre. Pentru odihnă picta icoane, cu dragoste. Ca să-⁠și „smerească trupul”, purta lanțuri și cruci de fier. În viața manuscrisă a lui Pahomie de la Nerehta se află portretul lui: „la vârstă mijlocie, cu părul roșcat, cu barba neagră, ca la Cosma și Damian, în veșmânt de monah schimnic, cu mâinile ridicate în rugăciune.”

A fost vestit pentru înainte-⁠vedere și vindecări. Uneori mergea de la Sura la Moscova. Se povestește că odată a intrat în casa boieroaicei Iuliana Feodorovna, soția lui Roman Iurievici Zaharin, și, binecuvântându-⁠i copiii, i-⁠a prevestit că fiica ei, Anastasia, va fi țarină. Aceasta a devenit într-⁠adevăr soția țarului Ivan cel Groaznic. Zaharinii, drept mulțumire, l-⁠au ajutat pe Ghenadie să ridice în mănăstirea lui a doua biserică, cu hramul Sfântului Serghie de Radonej. A vindecat de o boală grea pe boierul Boris Paletki, care a dăruit apoi mănăstirii un clopot de preț, și pe episcopul Ciprian al Vologdei. Ghenadie a fost duhovnicul lui Ivan cel Groaznic și a botezat-⁠o pe fiica lui, Ana.

Scrierile lui

După mărturia unui ucenic, Ghenadie „nu știa carte”, adică nu scria, dar a lăsat două lucrări de învățătură ascetică: „Îndrumare pentru monahul începător” și, înainte de moarte, „Învățătură către frați și către toți oamenii”. În ele a rămas credincios îndemnului învățătorului său, Corneliu: „Primește mintea sfinților părinți de demult, răbdarea, dragostea și smerenia, mai ales rugăciunea de obște și cea din chilie, și ostenește-⁠te în nevoințe nefățarnice.” După Ghenadie, monahul trebuie să cunoască numai biserica, trapeza și chilia, să împlinească treburile mănăstirii fără cârtire, fără lene și fără tulburare, să păzească averea mănăstirii și să nu fie „aducător de vrajbă și vorbitor de rele”. Îi îndemna pe urmașii lui să nu-⁠i asuprească pe țărani cu silnicie. Biserica, pentru monah, trebuie să fie „cerul de pe pământ”. „Nu lipsiți de la slujbele Bisericii”, îi sfătuia pe ucenici, „căci prima urâciune pentru monahi este să nu vină la biserică. Dacă un monah nu se împărtășește șase săptămâni, nu este monah.” Cu toate că nu știa să scrie, le-⁠a dat monahilor sfatul să-⁠și procure cărți: „Se cuvine, copiii mei, să le citiți cu luare-⁠aminte și să vă puneți mintea la cunoașterea înțelepciunii.”

Adormirea și cinstirea

A trecut în pace și a fost îngropat în biserica pe care a ridicat-⁠o. Ucenicul lui și al doilea urmaș al său, egumenul Alexie, a scris între 1584 și 1587 viața Cuviosului Ghenadie, cu descrierea a nouăsprezece minuni din viață și de după moarte, și canonul lui, adăugând testamentul duhovnicesc dictat de însuși Ghenadie. În aceeași vreme s-⁠a alcătuit probabil și slujba. Alexie a deschis atunci o cerere de canonizare, care nu a avut urmări. Cinstirea locală a început însă îndată după adormire: în mănăstire și la Kostroma au fost sfințite biserici cu hramul Cuviosului Ghenadie.

Moaștele au fost aflate la punerea temeliei catedralei de piatră a Schimbării la Față, în locul bisericii de lemn ridicate de Ghenadie: când a fost deschis sicriul, nu numai trupul, ci și veșmintele s-⁠au găsit „întregi și nestricate, neatinse de stricăciune”. Așezate pe o vreme în biserica mănăstirii a Sfântului Alexie Omul lui Dumnezeu, au fost mutate solemn în biserica nou sfințită a Schimbării la Față și așezate lângă strana dreaptă a paraclisului Bunei Vestiri. Atunci, cu binecuvântarea patriarhului Iosif, s-⁠a stabilit sărbătorirea bisericească a Cuviosului Ghenadie. În 1861 a fost tipărită o slujbă cu acatist, alcătuită de G. Karțev și „refăcută” de arhiepiscopul Nil al Iaroslavlului. Moaștele au fost păstrate la început la vedere, apoi, „din motive necunoscute și într-⁠un timp necunoscut”, au fost ascunse sub podea. La începutul anilor 1920 mănăstirea a fost închisă, iar moaștele au fost deschise la 28 septembrie 1920 și duse, cu o căuș de strâns bani și o secure care se socotesc ale lui Ghenadie, la muzeul gubernial din Iaroslavl, unde au stat până la mijlocul anilor 1930; soarta lor de mai târziu nu se știe. Din 1995 mănăstirea se reface.

Pomenirea lui este la 23 ianuarie; în 1983 a fost aleasă ca zi a Soborului sfinților de la Kostroma, iar el se pomenește și în Soborul sfinților de la Rostov și Iaroslavl și în a treia duminică după Rusalii. În satul Antropovo din regiunea Kostroma este o biserică a Sfântului Ghenadie. La aniversarea a 350 de ani de la aflarea moaștelor și a 435 de ani de la adormire, eparhia Kostromei a înființat o distincție, insigna „Cuviosul Ghenadie de la Kostroma și Liubimgrad”, în două grade, pentru clerici și mireni cu osârdie și contribuție la renașterea duhovnicească a ținutului.