Gheorghe de Amastris

Sfântul Gheorghe de Amastris a fost un monah bizantin din secolul al VIII-⁠lea, ridicat împotriva voii sale la treapta de episcop al cetății Amastris din Paflagonia, pe țărmul Mării Negre (astăzi orașul Amasra din Turcia). Biserica îl cinstește ca pe un păstor milostiv și ocrotitor al cetății sale, a cărui viață, păstrată într-⁠un singur manuscris, cuprinde și cea mai veche mențiune grecească a poporului „Rhos”, adică a rușilor.

Nașterea și copilăria

Gheorghe s-⁠a născut pe la mijlocul secolului al VIII-⁠lea, între anii 750 și 760 după unele estimări, în localitatea Kromna, aflată în apropiere de Amastris. Familia sa era evlavioasă și făcea parte din nobilimea locului. Părinții săi se numeau Teodosie și Mighetho, iar după redacția grecească scurtă a vieții, Teodor și Mighethusa.

Viața sa spune că părinții au rămas fără copii până aproape de bătrânețe și că fiul lor s-⁠a născut în urma rugăciunilor. Tot după vechiul text, nașterea lui a fost însoțită de semne care vesteau numele pruncului, preoția și sfințenia lui.

Pe când avea trei ani, copilul a căzut în foc în timpul jocului. Deși a fost scos îndată, a rămas toată viața cu cicatrici pe amândouă mâinile și pe un picior. În tinerețe s-⁠a remarcat prin înzestrarea pentru învățătura bisericească și pentru cea a lumii.

Pustnicia și viața de obște

Ajuns la vârsta maturității, Gheorghe a fost luat sub ocrotire de un unchi al său, care era arhiereu, și a început o slujire în administrația bisericească. Nu a rămas însă mult timp acolo. Lăsând totul, s-⁠a retras în taină ca pustnic pe muntele Agrioserike (Agriosirike), unde s-⁠a nevoit într-⁠o peșteră de pe vârf. Unele relatări slave au înțeles numele muntelui ca pe o trimitere la Siria.

Curând a primit tunderea în monahism de la un bătrân sihastru, care a rămas apoi povățuitorul vieții sale. După moartea acestui părinte, Gheorghe a intrat într-⁠o obște monahală dintr-⁠un loc numit Bonyssa. Viața spune că acesta era numele local al mănăstirii; în actele Sinodului al VII-⁠lea Ecumenic apare un egumen al unei mănăstiri cu nume asemănător. Identificarea ei cu mănăstirea Vonitsa din Acarnania, propusă în Sinaxarul Sfântului Nicodim Aghioritul, este socotită puțin probabilă de cercetători.

Ridicarea la treapta de episcop

Vestea despre viața aspră și postitoare a lui Gheorghe s-⁠a răspândit și a ajuns până în ținutul său de baștină. Pe la anul 790 scaunul episcopal din Amastris a rămas vacant, probabil după moartea episcopului Grigorie, a cărui semnătură se află în actele Sinodului al VII-⁠lea Ecumenic. Unii istorici au presupus că Grigorie era chiar unchiul lui Gheorghe, deși viața nu spune aceasta.

Trimișii cetății au venit să-⁠l ceară pe Gheorghe ca episcop. Pentru că el a refuzat, l-⁠au luat din mănăstire cu sila și l-⁠au dus la Constantinopol. Împăratul dorea pe altcineva pentru acest scaun, dar Sfântul Tarasie, patriarhul Constantinopolului, l-⁠a hirotonit pe Gheorghe episcop.

Viața povestește că patriarhul l-⁠a recunoscut atunci pe tânărul care, cu mulți ani înainte, refuzase să primească de la el plată pentru cântarea psalmilor, spunând că așteaptă o răsplată mai bună în viața veșnică. La Constantinopol, Gheorghe a câștigat bunăvoința împăratului Constantin al VI-⁠lea și a mamei acestuia, împărăteasa Irina.

Păstorirea în Amastris

Ca episcop, Gheorghe a obținut pentru scaunul său neatârnarea față de mitropolia Gangrei, lucru confirmat și de listele oficiale ale scaunelor Patriarhiei de Constantinopol. Mai târziu Amastris a devenit arhiepiscopie, iar unele izvoare îl numesc pe Gheorghe mitropolit sau arhiepiscop.

Când arabii au pustiit împrejurimile, episcopul i-⁠a chemat pe toți cei loviți de năvăliri să se adăpostească în spatele zidurilor cetății. Viața spune că el însuși, fără arme, a înconjurat zidurile cu rugăciune, iar cetatea a fost cruțată. Alte izvoare nu pomenesc Amastris printre orașele lovite de arabi, dar prezența lor la granițele de sud și de răsărit ale Paflagoniei este bine atestată.

Tot după viața sa, Gheorghe a mijlocit pentru niște negustori din Amastris care fuseseră prinși și osândiți la moarte în Trapezunt, sub învinuirea că încălcaseră rânduielile vamale. Auzind de nenorocirea lor, s-⁠a dus îndată la Trapezunt. Dregătorul locului a refuzat la început să-⁠i elibereze, iar după relatarea vieții soția lui a orbit; când dregătorul s-⁠a căit și i-⁠a predat pe prizonieri, femeia și-⁠a recăpătat vederea.

În Amastris a trăit timp de patru ani, sub ocrotirea lui Gheorghe, Sfântul Ioan al Goției, care fugise din fața hazarilor. După moartea acestuia, episcopul Gheorghe a condus procesiunea solemnă prin care moaștele Sfântului Ioan au fost trimise în Crimeea, în orașul său natal Parthenion (astăzi Partenit), pentru a fi îngropate acolo.

Gheorghe se îngrijea de cei săraci și lipsiți și punea mare grijă în înfrumusețarea bisericilor, mai ales în buna rânduială a Sfântului Altar.

Legătura cu împăratul Nichifor I

Viața spune că Gheorghe i-⁠a prevestit lui Nichifor, pe când acesta era încă dregător la curte, că va ajunge împărat. Nichifor I a domnit între 802 și 811, iar Gheorghe a fost unul dintre sprijinitorii lui de seamă.

Textul vieții laudă evlavia lui Nichifor și nepăsarea lui față de putere. Mai spune că împăratul, lăsând porfira, se îmbrăca în taină cu haina lui Gheorghe, socotind că astfel va întări împărăția.

Trecerea la Domnul

Sfântul Gheorghe a trecut la Domnul cu pace la Amastris, la începutul domniei lui Nichifor I, între anii 802 și 807 după cele mai multe izvoare. Alte estimări merg până în 811, iar una chiar până în 825.

Ziua morții sale este dată în viață într-⁠un mod neobișnuit, după calendarul siro-⁠macedonean, ca a doua zi înainte de a zecea a lunii Dystros. De aici au apărut mai multe date de pomenire. Cercetătorul rus Vasili Vasilievski credea că alcătuitorul mineiului grecesc a socotit luna Dystros drept februarie, de unde a rezultat data de 8 februarie. Notele la Viețile Sfinților ale Sfântului Dimitrie al Rostovului dau ca zi a morții 3 martie.

Minunile de după moarte

Viața pomenește și minuni petrecute la mormântul său. Odată, o ploaie puternică a pricinuit o inundație, iar apa a ajuns în biserică până la racla sfântului. După relatarea vieții, apa s-⁠a retras și a stat în jurul raclei ca un zid.

Cea mai cunoscută dintre aceste minuni privește o năvălire a „Rhos”, adică a rușilor. Viața îi descrie ca pe un neam sălbatic, care a pustiit coastele începând de la Propontida și a ajuns până la Amastris, ucigând fără cruțare, dărâmând biserici și pângărind cele sfinte.

Când năvălitorii au intrat în biserică și au văzut mormântul, au crezut că acolo se află o comoară. Viața spune că, atunci când au încercat să-⁠l deschidă, li s-⁠au slăbit mâinile și picioarele și au rămas nemișcați, ca legați cu legături nevăzute. Aflând de la un prizonier din cetate că erau loviți de mânia Dumnezeului creștinilor, căpetenia lor a poruncit eliberarea tuturor creștinilor și înapoierea odoarelor bisericești, iar astfel războinicii au fost slobozi.

Viața sa și cercetătorii

Viața Sfântului Gheorghe s-⁠a păstrat într-⁠un singur manuscris din secolul al X-⁠lea, care face parte dintr-⁠un minei grecesc pe luna februarie și a ajuns în Biblioteca Regală din Paris din colecția cardinalului Niccolò Ridolfi. În mineiele și sinaxarele grecești de slujbă se află o redacție scurtă, la 21 februarie.

Data alcătuirii vieții este discutată. Vasili Vasilievski, care a publicat textul în 1893, și Ihor Ševčenko au atribuit-⁠o lui Ignatie Diaconul, aproape contemporan cu sfântul, și au datat-⁠o înainte de 842. Dacă au dreptate, aici se află cea mai veche mențiune grecească a numelui „Rhos” și, poate, prima atacare a Bizanțului de către ruși consemnată în scris.

Alți cercetători au socotit textul o lucrare mai târzie, din secolul al X-⁠lea, sau au considerat episodul rusesc o adăugire ulterioară, influențată de omiliile patriarhului Fotie despre asediul Constantinopolului din 860. Unii au observat în viață lipsa oricărei polemici împotriva iconoclaștilor, iar Cyril Mango s-⁠a îndoit că Ignatie s-⁠ar fi ocupat de un sfânt atât de puțin cunoscut în afara cetății sale. Constantin Zuckerman a legat atacul de începutul anilor 830 și de solia rușilor la Constantinopol din 838.

Scrierile sale

Tradiția îi atribuie Sfântului Gheorghe mai multe canoane liturgice. Între ele sunt canonul la Scoaterea Cinstitului Lemn al Crucii (1 august) și canoanele închinate Sfântului Partenie de Lampsac (7 februarie), Sfântului Porfirie al Gazei (26 februarie), mucenicilor din Creta (23 decembrie), Cuvioasei Pelaghia (8 octombrie) și mucenicului Artemon (13 aprilie).

Cinstirea

Viața sa arată că sfântul era cinstit atât de oamenii simpli, cât și de cei de neam ales și chiar de familia împărătească. Este prăznuit la 21 februarie, iar în vechiul calendar bizantin la 8 februarie. În unele calendare grecești este pomenit și la 25 octombrie.