Gherasim de la Iordan

Cuviosul Gherasim de la Iordan a fost monah și egumen în veacul al V-⁠lea, întemeietorul unei mari lavre în pustia de lângă râul Iordan. Se trăgea din Licia, în sudul Asiei Mici, și a trecut la Domnul în anul 475, după cum spun cele mai multe izvoare, iar după altele în 451. Este cunoscut mai ales din istorisirea cu leul pe care l-⁠a îmblânzit și din rânduiala aspră a mănăstirii sale. Biserica Ortodoxă îl prăznuiește la 4 martie, după stilul vechi.

Tinerețea și nevoința

Gherasim s-⁠a născut într-⁠o familie bogată din Licia, după unele izvoare la Mira, între anii 376 și 391, și a primit o creștere creștină. Părăsindu-⁠și averea și grijile lumii, a ales viața monahală. A petrecut o vreme în pustia Tebaidei, în Egipt, apoi s-⁠a întors în Licia sa, unde, după binecuvântarea duhovnicului său, a trăit singur în pustie, nevoindu-⁠se cu rugăciunea, cu mâncarea puțină și cu somnul scurt. Un cuvânt de-⁠al lui spune că patul este un fel de sicriu, pentru că ne oprește de la lucrare, care este temelia vieții.

În jurul anului 450, dorind de mic să vadă Locurile Sfinte, a plecat în Palestina și s-⁠a așezat în pustia de lângă râul Iordan. Acolo a întemeiat o mănăstire, în care au venit mulți monahi, și în jurul ei o lavră de peșteri pentru cei mai încercați, ca pustnici. Se spune că a unit astfel viața de obște și viața pustnicească.

Rânduiala mănăstirii

Gherasim a dat mănăstirii o regulă aspră, care a rămas vestită. Cinci zile pe săptămână monahii stăteau fiecare în chilia sa, într-⁠o tăcere totală, rugându-⁠se și lucrând împletituri din frunze de finic, fără foc, și mâncau doar pâine uscată, curmale și apă. Chiliile rămâneau neînchise, ca oricine să poată lua din ele ce avea nevoie. Sâmbăta și duminica se strângeau la biserică, la Liturghie și la Sfânta Împărtășanie, mâncau împreună mâncare gătită cu puțin vin și își aduceau înaintea egumenului lucrul celor cinci zile. Fiecare avea o singură haină. Obștea numără cam șaptezeci de monahi. În Postul Mare, Gherasim nu mânca nimic, hrănindu-⁠se doar cu Sfânta Împărtășanie.

Sinodul de la Calcedon

În vremea aceea, în Palestina se răspândea învățătura monofizită. După cum scrie Chiril de Skythopolis în viața Cuviosului Eftimie, Gherasim a căzut o vreme în ea, dar s-⁠a lepădat repede de greșeală, cu ajutorul Cuviosului Eftimie cel Mare, care viețuia în pustia Ruva. Gherasim a luat parte la Sinodul al IV-⁠lea Ecumenic de la Calcedon, din 451, unde a fost un apărător al dreptei credințe. Eftimie îl prețuia atât de mult, încât trimitea la el pe monahii care voiau să ajungă la desăvârșire. Când Eftimie a murit, în 473, tradiția spune că Gherasim a văzut îngerii ridicând sufletul lui la cer. Cel mai cunoscut dintre ucenicii lui a fost Cuviosul Chiriac Sihastrul.

Leul

Povestea cea mai cunoscută este cea povestită de Ioan Moschus în Limonariu. Gherasim a găsit un leu care răcnea de durere, cu un spin în labă; i-⁠a scos spinul și l-⁠a vindecat. Leul, numit Iordan, l-⁠a urmat la mănăstire și i s-⁠a supus, nelipsind de lângă el mai bine de cinci ani. Potrivit tradiției, când Gherasim a murit, leul s-⁠a stins de întristare pe mormântul lui și a fost îngropat lângă el. Din această istorisire s-⁠a născut icoana în care sfântul apare cu leul la picioarele lui. Cea mai veche icoană cunoscută este o frescă din 1125, de la mănăstirea Antoniev din Novgorod, iar ciclul vieții lui apare din veacul al XIV-⁠lea.

Cinstirea

Mănăstirea ortodoxă grecească Deir Hajla, lângă Ierihon, păstrează amintirea Sfântului Gherasim, a cărui lavră se afla în apropiere. Este prăznuit la 4 martie, iar Biserica Romano-⁠Catolică îl pomenește la 5 martie.