Henric al II-⁠lea

Henric al II-⁠lea, numit și Henric cel Sfânt, a fost rege al Germaniei din 1002 și împărat al Sfântului Imperiu Roman din 1014 până la moartea sa, în 1024, ultimul conducător din dinastia ottoniană. A fost canonizat în Biserica Romano-⁠Catolică de papa Eugen al III-⁠lea, în 1146 sau 1147, după sursele consultate. A trăit înainte de Marea Schismă din 1054, dar sursele ortodoxe pe care le-⁠am consultat nu atestă o pomenire a lui în calendarele Bisericilor Ortodoxe. Este deci un sfânt cinstit în Occident, înscris aici cu titlul de binecredincios.

Tinerețea

S-⁠a născut la 6 mai 973, fiul ducelui Henric al II-⁠lea al Bavariei și al Ghizelei de Burgundia, strănepot al regelui Henric Păsărarul. Tatăl său s-⁠a răsculat împotriva împăratului Otto al II-⁠lea și a fost surghiunit în 978, la Utrecht. În acești ani, băiatul a trăit la Hildesheim, unde a învățat la școala catedralei, și a fost format în credință de episcopul Wolfgang de Regensburg. Se spune că a găsit adăpost și la episcopul Abraham de Freising.

După moartea lui Otto al II-⁠lea, tatăl a fost eliberat și a primit din nou Bavaria. În 995 Henric i-⁠a urmat ca duce, sub numele de Henric al IV-⁠lea. În jurul anului 1000 s-⁠a căsătorit cu Cunegunda de Luxemburg.

Rege și împărat

Împăratul Otto al III-⁠lea a murit în ianuarie 1002, fără urmași. Henric a ieșit în întâmpinarea cortegiului funerar și a intrat în stăpânirea însemnelor regale. După ce i-⁠a învins pe ceilalți pretendenți, a fost uns și încoronat rege la Mainz de arhiepiscopul Willigis, în vara aceluiași an (sursele dau 7 iunie sau 9 iulie). În mai 1004 a fost încoronat rege al Italiei, la Pavia.

La 14 februarie 1014 papa Benedict al VIII-⁠lea l-⁠a încoronat împărat la Roma, în bazilica Sfântul Petru. Un sinod ținut atunci sub conducerea împăratului și a papei a hotărât împotriva simoniei și a cerut castitatea clerului. Spre deosebire de Otto al III-⁠lea, Henric s-⁠a ocupat mai ales de ținuturile de la nordul Alpilor. A purtat peste șaisprezece ani războaie cu ducele Boleslav I al Poloniei, încheiate prin pacea din 1018. A mers de trei ori în Italia, pentru a-⁠și apăra drepturile și a respinge încercările bizantine în sudul peninsulei.

Binefăcătorul Bisericii

Henric a sprijinit mănăstirile și le-⁠a înzestrat cu daruri, a rânduit episcopi și a reînființat episcopia de Merseburg, în 1004. La 1 noiembrie 1007, la sinodul de la Frankfurt, a obținut învoirea de a întemeia episcopia de Bamberg, pe care a înzestrat-⁠o din bogăție. Cancelarul său Eberhard a fost primul ei episcop, hirotonit de arhiepiscopul Willigis. Bamberg a devenit un centru de cultură și artă.

Când soția sa, Cunegunda, s-⁠a îmbolnăvit grav în 1017, Henric a făgăduit să ridice o mănăstire dacă se va vindeca. După însănătoșirea ei, în 1018, a poruncit zidirea mănăstirii Kaufungen. Se povestește că a vrut el însuși să se facă monah și i-⁠a cerut starețului din Verdun să-⁠l primească; starețul i-⁠a poruncit, în virtutea ascultării, să-⁠și continue slujirea de împărat, și Henric a ascultat. A întemeiat și așezăminte de milostenie pentru cei săraci.

Felul în care a legat Biserica de stat, dându-⁠le episcopilor ținuturi și drepturi de stăpânire, este judecat de istorici ca o politică de putere, care a micșorat și libertatea Bisericii. Sursele spun că l-⁠a îndemnat pe papa Benedict să adauge Filioque la Simbolul credinței, cuvânt care avea să ajungă una dintre cauzele despărțirii din 1054; de aceea Biserica Ortodoxă nu poate privi această latură a faptelor lui la fel ca Occidentul.

Moartea și cinstirea

S-⁠a îmbolnăvit de o infecție cronică și dureroasă a căilor urinare. A murit la 13 iulie 1024, la Göttingen, la 51 de ani, și a fost înmormântat în catedrala din Bamberg, lucru rânduit de împărăteasa Cunegunda. Căsătoria lor nu a avut copii. După unii, soții au trăit în feciorie, dar acest lucru este disputat. Cu Henric s-⁠a stins dinastia ottoniană, iar tronul a trecut la Conrad al II-⁠lea. Sora lui, Ghizela, a fost soția sfântului rege Ștefan I al Ungariei.

Henric a fost oblat al ordinului benedictin. Canonizarea lui a avut loc în 1146 sau 1147, iar a Cunegundei în 1200, sub papa Inocențiu al III-⁠lea. Biserica Romano-⁠Catolică îl pomenește la 13 iulie (calendar nou) și îl cinstește ca ocrotitor al orașului Basel și al oblaților benedictini.