Iacob de la Meniuga

Sfântul Drept Iacob de la Meniuga, copil din Novgorod, este pomenit împreună cu fratele său Ioan ca „copiii de la Meniuga”. Erau fii ai unor părinți cucernici, Isidor și Varvara, care lucrau pământul într-⁠un sat din cătunul Medvedski al ținutului Novgorod, în domnia țarului și marelui prinț Ioan Vasilievici al IV-⁠lea, în vremea Sfântului Filip, mitropolit al Moscovei, și a arhiepiscopului Pimen al Novgorodului, în a doua jumătate a veacului al XVI-⁠lea (în jurul anului 1570). Se numesc copii pentru că au fost surprinși de o moarte bruscă și neobișnuită în copilărie, când cel mai mare avea cinci ani și cel mic trei.

Într-⁠o toamnă, Isidor, pregătindu-⁠se cu soția să meargă la lucrul obișnuit, a tăiat un berbec și, după ce l-⁠a pregătit ca de mâncare, a plecat împreună cu soția la câmp, aproape de casă, lăsându-⁠și copiii singuri, fără pază. Ei, văzând ce făcuse tatăl lor cu berbecul și socotind aceasta joc sau distracție, s-⁠au gândit să se distreze și ei la fel. Fratele cel mare i-⁠a zis celui mic: „Frate, să facem și noi cum a făcut tatăl nostru”, și, în neștiința lui, fără să prevadă urmările rele, a luat un băț și l-⁠a lovit în cap pe fratele mai mic, care a căzut îndată la pământ și a murit. Văzându-⁠și fratele mort, Ioan s-⁠a speriat foarte și, neștiind ce să facă, s-⁠a ascuns ca un copil în cuptor, în dosul lemnelor puse acolo la uscat, din pricina toamnei ploioase. Întorși seara de la lucru și aflându-⁠și mort fiul cel mic, părinții au plâns și s-⁠au tânguit amar. Când n-⁠au putut afla nicăieri nici pe cel mare, și-⁠au înmulțit tânguirile, ceea ce a adus în casa lor rude și vecini, care, convingându-⁠se de adevărul tristului eveniment, s-⁠au mirat și s-⁠au întristat cu părinții, încât abia într-⁠un târziu s-⁠au mai liniștit puțin. După aceasta mama, după obicei, a aprins lemnele din cuptor, neștiind și negândind că în dosul lor se ascunde fiul ei. Când lemnele s-⁠au făcut jar și Varvara a privit în cuptor, și-⁠a văzut fiul acolo, deja mort, dar cu totul întreg și nevătămat de foc.

Bunul Domn, care privește de sus cu ochiul Său atoatevăzător la tot ce trăiește pe pământ, știind lipsa de răutate și nevinovăția acestor prunci, a voit să-⁠Și slăvească în ei numele, cinstind cu nestricăciune trupurile lor neîntinate și așezându-⁠i în rândul sfinților Săi, pe unul ca ucis nevinovat, pe celălalt ca cel ce a primit pentru uciderea fratelui sfârșit muceniceșc prin foc. Auzind strigătul și plânsul soției sale Varvara, Isidor a alergat într-⁠un suflet și, văzându-⁠și fiul întins în cuptor, mort, dar întreg și nevătămat de foc, s-⁠a umplut de frică și groază. De aceea la plânsul și strigătul soției a adăugat și el marele său bocet. La acest bocet s-⁠au adunat din nou rudele și vecinii, care, privind o minune atât de slăvită, s-⁠au mirat mult și au slăvit pe Dumnezeu care a săvârșit-⁠o. Și fiindcă vestea minunii s-⁠a răspândit repede și departe, numele lui Dumnezeu a început să fie slăvit și în alte locuri. În cele din urmă, plângându-⁠și copiii, Isidor și Varvara i-⁠au îmbrăcat în haine de înmormântare, i-⁠au pus în sicrie și i-⁠au îngropat după rânduiala creștină la biserica lor parohială închinată Sfântului Ierarh și făcător de minuni Nicolae, din cătunul Medvedski.

La câteva zile după înmormântarea copiilor Ioan și Iacob, sicriele lor s-⁠au arătat plutind pe un lac mic aflat la două verste de mănăstirea Meniuga. Iată cum s-⁠a vestit minunea. Sătenii din jur, care aveau obiceiul să vâneze păsări și fiare prin păduri, au plecat odată dimineața la vânătoare, cu gândul să se întoarcă seara acasă. Dar, rătăcind prin pădure și neputând găsi drumul, n-⁠au venit acasă nici seara aceea, nici a doua zi, rămânând în pădure. Căutând și a treia zi drumul, vânătorii au ajuns în cele din urmă la lacul amintit și au văzut plutind pe el două sicrie. Convingându-⁠se, după o cercetare atentă, că sunt chiar sicriele în care fuseseră înmormântați de curând Ioan și Iacob, vânătorii au început să se roage sfinților copii să le arate calea, și deodată li s-⁠a arătat o cărare mică, pe care au ajuns la casele lor. Sosiți acasă, vânătorii au vestit îndată vecinilor tot ce li se întâmplase. S-⁠au adunat preoții cătunelor din jur cu clericii lor și, însoțiți de mulțime de popor, au mers la lacul arătat de vânători. S-⁠a văzut că plutesc într-⁠adevăr sicriele pe care le cunoșteau și s-⁠a hotărât să fie luate și duse iar la biserica Sfântului Nicolae, la care fuseseră îngropați. Dar fiindcă vânătorii au spus că sfinții copii, arătându-⁠li-⁠se în vis, doresc să fie îngropați nu la cimitirul acelei biserici, ci într-⁠un loc pustiu, pe Meniuga, unde fusese mai înainte o mănăstire, sicriele cu moaștele au fost duse pe acel loc, unde au fost așezate cu cinstea cuvenită lângă un pârâiaș mic, iar deasupra lor s-⁠a ridicat în curând un paraclis.

Bunul Domn i-⁠a învrednicit pe sfinții copii de darul facerii de minuni și mulți dintre cei ce veneau la mormintele lor au început să primească vindecări de felurite boli și neputințe. Un caz de acest fel, petrecut după câțiva ani, a slujit anume la slăvirea sfinților copii și la ridicarea unei biserici la locul îngropării lor. Un monah, pe nume Macarie, trecând din Pskov spre Novgorod pe lângă locul unde odihneau moaștele sfinților copii Ioan și Iacob, a fost surprins deodată de o boală cumplită, fără nici o nădejde de scăpare. Ajuns cum a putut la sfintele moaște, s-⁠a rugat înaintea lor cu toată sârguința și credința și îndată s-⁠a vindecat. Plin de recunoștință adâncă față de sfinții copii pentru mila primită, monahul a hotărât să rămână lângă moaștele lor, cu gândul să-⁠și pună toată silința în aflarea mijloacelor de refacere a fostei mănăstiri Meniuga. Vestind tuturor închinătorilor vindecarea primită, îi ruga să ofere pentru ridicarea unei biserici, pe care, prin mila lui Dumnezeu și rugăciunile sfinților Lui, a izbutit să o ridice deasupra moaștelor copiilor Ioan și Iacob, din darurile de bunăvoie ale închinătorilor. Acest monah a refăcut mai târziu mănăstirea de bărbați Sfânta Treime din Meniuga (vezi știrile despre Macarie de la Meniuga).

În domnia țarilor prea cucernici Ioan și Petru Alexeevici, în vremea mitropolitului Corneliu al Novgorodului, moaștele sfinților copii Ioan și Iacob de la Meniuga au fost cercetate și aflate întregi și nevătămate, și așa se odihnesc și azi, dând vindecări tuturor celor ce vin cu credință la ele, spre slava lui Hristos Dumnezeu, căruia I se cuvine cinstea și închinarea în vecii vecilor. După tradiție, copiii s-⁠au mutat la Domnul la 24 iunie, în care zi li se face și pomenirea. Calendarul de care ne sprijinim îi are la 11 iulie, în Soborul sfinților din Novgorod (stil nou, zi schimbătoare), și la 7 iulie.