Ilarion Troițki

Sfântul Sfințit Mucenic Ilarion Troițki, pe numele său de mirean Vladimir Alexeevici Troițki, a fost arhiepiscop de Vereia, vicar al Eparhiei Moscovei, teolog, predicator și scriitor duhovnicesc. Apropiat ajutor al Sfântului Patriarh Tihon, a trecut prin închisori și prin lagărul din Solovki și a murit în 1929 la Leningrad, în drum spre exil. Biserica Ortodoxă Rusă l-⁠a trecut în rândul sfinților în 1999.

Copilăria pe malurile Okăi

S-⁠a născut la 13 septembrie 1886 (25 septembrie pe stil nou) în satul Lipițî, în ținutul Kașira din gubernia Tula (astăzi în regiunea Moscovei), într-⁠o familie de preot. A deprins devreme slavona bisericească, iar la cinci ani citea deja în biserică Ceasurile și Cei șase psalmi.

Într-⁠una din scrierile sale și-⁠a amintit cu multă căldură de satul natal. Povestea cum, urcând pe dealul din spatele satului, vedea valea Okăi pe zeci de verste și deosebea în depărtare doar bisericile, roșii și albe, iar la orizont clopotnițele din Kașira. De Paști, spunea el, se auzea peste apă dangătul bucuros al clopotelor de pe amândouă malurile, ca și cum două eparhii s-⁠ar fi unit într-⁠o singură cântare, iar sufletul i se umplea de lacrimi.

Studiile și catedra

A absolvit școala teologică din Tula în 1900, seminarul din Tula în 1906 și Academia Teologică din Moscova în 1910, cu titlul de candidat în teologie pentru lucrarea „Istoria dogmei despre Biserică”. A fost socotit cel mai bun student al academiei din ultima jumătate de secol și a primit premiile mitropoliților Macarie și Iosif ai Moscovei pentru cele mai bune lucrări.

A rămas la academie ca bursier pentru catedră, iar din august 1911 a predat Sfânta Scriptură a Noului Testament. În decembrie 1912 și-⁠a susținut teza de magistru, „Studii din istoria dogmei despre Biserică”, care a primit premiul Macarie. În aceeași vreme a publicat mai multe studii, între care „Creștinismul sau Biserica”, „Gnosticismul și Biserica în raport cu Noul Testament”, „Treimea Dumnezeirii și unitatea omenirii” și „Pocăința în Biserică și pocăința în catolicism”.

După susținerea tezei a călătorit la Kiev și Jitomir, unde s-⁠a întâlnit cu episcopul Procopie (Titov), de care era foarte apropiat. Împreună cu acesta l-⁠a vizitat adesea pe arhiepiscopul Antonie (Hrapovițki), pe care îl cinstea mult.

Monahul și profesorul

La 28 martie 1913 a fost tuns în monahism cu numele Ilarion, în schitul Sfântului Paraclit, aproape de Lavra Sfintei Treimi și a Sfântului Serghie. La 11 aprilie a fost hirotonit ierodiacon, la 2 iunie, de Rusalii, ieromonah, iar la 5 iulie a fost ridicat la treapta de arhimandrit. Era cel mai tânăr arhimandrit și profesor din Rusia acelei vremi.

Din mai 1913 a fost inspector al academiei, iar din decembrie același an profesor extraordinar la catedra de Noul Testament. În 1917 a condus pentru câteva luni academia, ca rector interimar. În anii Primului Război Mondial s-⁠a ocupat de lucrarea misionară și, la cererea Sfântului Sinod, a alcătuit douăzeci și patru de foi polemice împotriva uniației, tipărite în șase sute de mii de exemplare. În 1915 a primit Ordinul Sfânta Ana de gradul al II-⁠lea.

Învățătura despre Biserică

Lucrările sale teologice sunt închinate mai ales învățăturii despre Biserică. Sprijinit pe Sfânta Scriptură și pe Sfinții Părinți, el vedea Biserica drept o „unire a iubirii”, un organism viu, Trupul tainic al lui Hristos, ale cărui mădulare sunt legate printr-⁠o viață comună în har, al cărei nume este iubirea.

Socotea că Biserica Ortodoxă este singura Biserică una, sfântă, sobornicească și apostolească și că Apusul s-⁠a despărțit de ea în 1054. Era un slavofil convins și le reproșa intelectualilor ruși că s-⁠au rupt de Biserică și de rădăcinile lor prin cultura și educația apuseană aduse din vremea lui Petru cel Mare. Critica scolastica și chema la curățirea teologiei de influențele străine.

La Sinodul din 1917

Arhimandritul Ilarion a fost un susținător înflăcărat al restaurării patriarhiei. În octombrie 1917 spunea studenților că a venit o vreme în care coroana patriarhului va fi nu una împărătească, ci mai degrabă o cunună de mucenic și mărturisitor.

A fost membru al Sinodului Local al Bisericii Ruse din 1917-1918 și raportor al secției pentru conducerea bisericească superioară. La 23 octombrie 1917 a rostit un cuvânt rămas vestit în apărarea patriarhiei, arătând că aceasta este legea de temelie a conducerii fiecărei Biserici locale. A asemănat locul gol al patriarhului din catedrala Adormirii din Kremlin cu un „zid al plângerii”, la care credincioșii ruși plânseseră două sute de ani pentru libertatea Bisericii pierdută sub Petru cel Mare. Cuvântul său a avut un rol însemnat în hotărârea Sinodului de a restaura patriarhia.

Alături de Sfântul Patriarh Tihon

După alegerea Sfântului Tihon, Ilarion a devenit secretarul și principalul său sfetnic în cele teologice. A continuat totodată să slujească la academie, chiar și după ce cursurile regulate au încetat în 1919.

În martie 1919 a fost arestat și ținut aproape trei luni în închisoarea Butîrka. Le scria apropiaților că în celulă erau trei profesori, care țineau din când în când prelegeri, și că a trăit acele luni cu folos, chiar mai interesant decât în libertate.

În primăvara anului 1920 a fost numit stareț al mănăstirii Sretenski din Moscova. La 24-25 mai 1920 a fost hirotonit episcop de Vereia, vicar al Eparhiei Moscovei, de către Patriarhul Tihon. La numirea sa ca episcop a spus că Biserica stă neclintită, împodobită cu sângele noilor mucenici, și că ea a dat mai mulți mucenici și mărturisitori decât trădători. Deși avea multe sarcini, slujea des în bisericile din ținutul Vereia.

La 22 martie 1922 a fost arestat din nou și trimis pentru un an în exil la Arhanghelsk. Întors în 1923, a fost ridicat de Patriarhul Tihon la treapta de arhiepiscop. A purtat în numele Bisericii tratative cu autoritățile, a luat parte la dezbateri publice cu atei și, când mulți renovaționiști au început să se întoarcă la Biserică, a rânduit o slujbă a pocăinței și a primit el însuși mărturisirea a sute de preoți și mireni. Datorită lui, viața bisericească a Moscovei s-⁠a refăcut în scurt timp.

Prizonier la Solovki

În noiembrie 1923 arhiepiscopul a fost arestat și osândit la trei ani de lagăr, deși Patriarhul Tihon a cerut în scris cercetarea pricinii și eliberarea lui. În ianuarie 1924 a ajuns în lagărul de tranzit de pe insula Popov, iar în iunie a fost dus în lagărul de destinație specială de la Solovki. A lucrat acolo la împletirea plaselor și ca pescar, a fost pădurar, locuind în capela Sfintei Varvara, și paznic în schitul Sfântului Filip.

Cei care au fost alături de el au mărturisit despre neagonisirea, simplitatea, smerenia și blândețea lui de copil; dădea tot ce avea oricui îi cerea. Scriitorul Boris Șireaev, și el fost deținut, își amintea că nici paznicii nu-⁠și îngăduiau glume urâte în fața lui și că nimeni nu-⁠l numea vreodată cu porecle batjocoritoare, ba unii îl numeau chiar „vlădică”.

Preotul Pavel Cehranov, alt deținut, spunea că mulți vedeau în el un părinte duhovnicesc, iar pentru sufletele otrăvite de necredință era un misionar. Faima lucrării sale din lagăr a ajuns până la emigrația rusă.

Încercarea de la Iaroslavl

În acea vreme autoritățile sovietice pregăteau o nouă dezbinare în Biserică, condusă de arhiepiscopul Grigorie (Iațkovski) de Ekaterinburg. În iulie 1925 Ilarion a fost mutat în izolatorul politic de la Iaroslavl, unde i s-⁠au oferit o celulă separată, cărți și posibilitatea de a lucra, iar în schimbul libertății i s-⁠a cerut să se alăture grigorienilor. A refuzat, socotindu-⁠i schismatici, și le-⁠a spus și celorlalți deținuți despre această propunere.

Pentru că a făcut cunoscută discuția, a fost osândit în noiembrie 1926 la încă trei ani de Solovki. Întors pe insulă, spunea în glumă că „a repetat anul”.

A fost unul dintre autorii „Memoriului episcopilor de la Solovki” din 1926, care descria prigoana sistematică a Bisericii, osândea renovaționismul și cerea aplicarea cinstită a despărțirii Bisericii de stat, ca Biserica să poată lucra fără tutela funcționarilor. Față de Declarația mitropolitului Serghie (Stragorodski) a avut rezerve, dar a apărat cu fermitate păstrarea unității canonice și de rugăciune cu el. Scria că nu are nicio înțelegere pentru cei care se despart și că o măsură administrativă, chiar greșită, nu este temei de schismă.

Sfârșitul

În octombrie 1929 a fost osândit la trei ani de exil în Asia Centrală. A fost purtat din închisoare în închisoare, iar pe drum a fost jefuit și s-⁠a îmbolnăvit de tifos exantematic. A ajuns la Leningrad cu febră mare, doar în zdrențe, și a fost închis acolo; după o zi a fost trimis la spital, unde a trebuit să meargă pe jos.

A murit după câteva zile, la 28 decembrie 1929 (15 decembrie pe stil vechi). În delir spunea că acum este cu totul liber. Medicul care a fost de față a mărturisit că arhiepiscopul Îi mulțumea lui Dumnezeu și se bucura de apropiata întâlnire cu El.

Mitropolitul Serafim (Cicegov) al Leningradului a obținut îngăduința de a-⁠l îngropa după rânduiala cuvenită unui arhiereu. Rudele și prietenii abia l-⁠au recunoscut, căci anii de lagăr îl făcuseră pe omul tânăr un bătrân cărunt. A fost înmormântat în cimitirul Mănăstirii Novodevici a Învierii din Leningrad, iar mormântul său a devenit, în anii 1990, loc de rugăciune.

Proslăvirea și cinstirea

Sfântul Ilarion a fost trecut în rândul sfinților de Biserica Ortodoxă Rusă în 1999, iar moaștele sale au fost aflate în același an și strămutate la mănăstirea Sretenski din Moscova, pe care o păstorise cândva. Este prăznuit la 15 decembrie (28 decembrie pe stil nou), ziua trecerii sale la Domnul, și în Soborul Sfinților Noi Mucenici și Mărturisitori ai Bisericii Ruse.