Ioan al II-⁠lea Capadocianul

Sfântul Ioan al II-⁠lea Capadocianul a fost patriarh al Constantinopolului între anii 518 și 520, la cumpăna dintre domnia împăratului Anastasie I și cea a împăratului Iustin I. Biserica îl pomenește ca pe ierarhul în vremea căruia a fost proclamată din nou, în chip deschis, credința Sinodului de la Calcedon și s-⁠a vindecat schisma de aproape trei decenii și jumătate dintre Răsărit și Apus.

Deși păstorirea sa a durat mai puțin de doi ani, ea a rămas în istoria Bisericii ca unul dintre momentele de mare bucurie ale Constantinopolului. Episoadele din catedrala Sfânta Sofia, cunoscute drept „aclamațiile din Constantinopol”, au fost multă vreme amintite în capitală.

Originea și alegerea

Ioan se trăgea, după cum arată și numele sub care este cunoscut, din Capadocia, în Asia Mică. Înainte de a urca pe scaunul patriarhal era preot și sincel al Bisericii din Constantinopol, adică cel mai apropiat ajutor și cancelar al patriarhului. A slujit astfel lângă patriarhul Timotei I, care, după mărturiile vremii, l-⁠a rânduit drept urmaș al său.

La moartea lui Timotei, Ioan a fost ales patriarh în primăvara anului 518. Începutul păstoririi sale este socotit de obicei la 17 aprilie 518. Izvoarele nu spun la fel despre împrejurările alegerii: unele arată că a fost și alegerea împăratului Anastasie, altele că a fost ridicat mai degrabă după dorința poporului decât a împăratului.

Vremea era tulburată de disputele hristologice. Împăratul Anastasie sprijinea Henotikonul și pe cei care respingeau hotărârile Sinodului al IV-⁠lea Ecumenic, iar mulți episcopi și patriarhi fuseseră siliți să se lepede de Calcedon. Ioan a fost întronizat într-⁠un moment în care Biserica din capitală trăia încă sub această apăsare.

Aclamațiile din Sfânta Sofia

La 9 iulie 518 împăratul Anastasie a murit, iar pe tron a urcat Iustin I, om de credință ortodoxă. Duminică, 15 iulie, noul împărat a intrat în catedrala Sfânta Sofia. Patriarhul, însoțit de doisprezece ierarhi, își făcea drum prin mulțimea care umplea biserica până în ultimul colț.

Când s-⁠a apropiat de amvon, poporul a izbucnit în strigăte. Mulțimea îl aclama pe patriarh și pe împărat, se plângea că a stat atâția ani în afara comuniunii și cerea ca Sinodul de la Calcedon să fie proclamat de îndată. Credincioșii îi cereau patriarhului să-⁠l lepede pe Sever, patriarhul necalcedonian al Antiohiei, și nu voiau să-⁠l lase să iasă din altar până nu va face aceasta.

Ioan s-⁠a sfătuit cu cei din jurul său și a urcat apoi în amvon. A încercat să liniștească poporul, spunând că nu s-⁠a lucrat nimic împotriva credinței și că Biserica primește toate sinoadele care au întărit hotărârile de la Niceea, mai ales pe cele de la Constantinopol, Efes și Calcedon.

Poporul a dorit însă o hotărâre mai lămurită și a continuat să strige ore în șir. Credincioșii cereau o zi de sărbătoare în cinstea Sinodului de la Calcedon. Diaconul Samuil a vestit atunci că praznicul cerut va fi ținut chiar a doua zi. Pentru că mulțimea stăruia și în privința lui Sever, patriarhul s-⁠a sfătuit cu cei doisprezece ierarhi, iar aceștia au rostit de îndată, împreună, osânda lui Sever, ca unul care se despărțise singur de Biserică prin hulele sale.

Praznicul Sinodului de la Calcedon

A doua zi, 16 iulie, a avut loc pomenirea făgăduită a Sinodului de la Calcedon. Din nou, la intrarea patriarhului, poporul a cerut alte lucruri: aducerea înapoi a moaștelor patriarhului Macedonie al II-⁠lea, întoarcerea celor exilați pentru credință, trecerea celor patru Sinoade Ecumenice în diptice și pomenirea papei Leon I al Romei.

Patriarhul a răspuns că s-⁠a făcut deja destul în ziua dinainte și a îndemnat poporul să păstreze credința ca temelie de nezdruncinat, care va ajuta la unirea Bisericilor. Mulțimea, care tăcuse ani de zile sub apăsarea celor de altă credință, nu s-⁠a liniștit. În cele din urmă au fost trecute în diptice cele patru Sinoade de la Niceea, Constantinopol, Efes și Calcedon, numele patriarhilor Eufimie și Macedonie al II-⁠lea și numele papei Leon I.

Atunci poporul a cântat mai bine de un ceas cântarea lui Zaharia, binecuvântând pe Domnul Dumnezeul lui Israel, Care a cercetat și a izbăvit pe poporul Său. Corul a urcat pe podium și, întors spre răsărit, a cântat Trisaghionul, în vreme ce toți ascultau în tăcere. Când diaconul a citit din diptice noile nume, credincioșii, adunați în liniște în jurul Sfintei Mese, au strigat într-⁠un glas: „Slavă Ție, Doamne”.

Sinodul din iulie 518

Pentru a da temei canonic celor hotărâte în catedrală, patriarhul Ioan a adunat la 20 iulie 518 un sinod al episcopilor aflați atunci în capitală. Izvoarele vorbesc de patruzeci de episcopi; după alte surse, au fost patruzeci și unu de episcopi și cincizeci de egumeni.

Sinodul a recunoscut din nou, cu toată autoritatea, hotărârile de la Calcedon și a înscris în diptice pe papa Leon I și pe papa Hormisda, care păstorea atunci la Roma. Sever al Antiohiei a fost anatematizat după ce s-⁠au cercetat scrierile sale, în care s-⁠a aflat o osândire limpede a Sinodului de la Calcedon. După mărturia izvoarelor grecești, sinodul a socotit nedreaptă scoaterea din scaun a patriarhilor Eufimie și Macedonie și a hotărât ca rămășițele lor să fie aduse la Constantinopol, lângă cele ale înaintașilor lor, Flavian, Ioan Gură de Aur și Pavel Mărturisitorul.

Tot atunci s-⁠a hotărât ca toți cei exilați de împăratul Anastasie să se întoarcă la scaunele lor. Ioan a vestit aceste hotărâri patriarhului Ioan al III-⁠lea al Ierusalimului și lui Epifanie al Tirului. Scrisorile sale erau însoțite de porunci ale împăratului Iustin, care cereau readucerea celor alungați și înscrierea Sinodului de la Calcedon în diptice.

La Ierusalim și la Tir aceste vești au fost primite cu mare bucurie. Și alte Biserici s-⁠au declarat pentru Calcedon, iar în vremea domniei lui Iustin aproximativ două mii cinci sute de episcopi și-⁠au dat adeziunea la hotărârile sinodului.

Împăcarea cu Roma

Următorul pas a fost refacerea comuniunii cu Biserica Romei. La două săptămâni după aclamațiile din catedrală, împăratul Iustin i-⁠a scris papei Hormisda și l-⁠a rugat să sprijine dorința patriarhului de unire a Bisericilor. Ioan însuși i-⁠a scris papei, arătând că primește cele patru Sinoade Ecumenice și că numele lui Leon și al lui Hormisda au fost trecute în diptice.

Roma a cerut însă ca, înainte de orice înțelegere, patriarhul Acachie, cel care stătuse în spatele Henotikonului, să fie osândit pe nume. Papa a trimis o delegație la Constantinopol, cu porunca de a cere aceasta, îngăduind totodată ca despre Eufimie și Macedonie să se tacă.

Legații papali au sosit la Constantinopol la 25 martie 519, iar împăratul a primit scrisorile papei cu mare cinste. La început patriarhul a voit să-⁠și arate adeziunea printr-⁠o scrisoare proprie, dar apoi a primit să scrie o scurtă introducere, după care a copiat cu mâna sa textul papei. Așa a fost semnată, la 28 martie 519, mărturisirea cunoscută drept „Formula lui Hormisda”, iar două exemplare, unul în grecește și altul în latinește, au fost trimise la Roma.

Paștile anului 519

Partea cea mai grea a înțelegerii era ștergerea din diptice a numelor a cinci patriarhi ai Constantinopolului, Acachie, Fravita, Eufimie, Macedonie al II-⁠lea și Timotei I, precum și a doi împărați, Zenon și Anastasie. Toți episcopii aflați la Constantinopol și-⁠au dat acordul în scris. La fel au făcut și egumenii mănăstirilor, după unele discuții și rezerve.

Unirea a fost vestită în ziua de Paști, 31 martie 519. Curtea și poporul au umplut Sfânta Sofia, iar bolțile catedralei au răsunat de laude aduse lui Dumnezeu, împăratului, Sfântului Apostol Petru și papei Romei. Cei care prevestiseră tulburări și răscoale s-⁠au înșelat, iar numărul celor care s-⁠au împărtășit atunci a fost, după mărturia vremii, mai mare decât oricând.

Împăratul a trimis în toate provinciile vestea celor petrecute, iar legații au raportat la Roma că mai rămâneau de purtat tratative doar cu Antiohia. Patriarhul Ioan i-⁠a scris papei Hormisda pentru a-⁠l felicita pentru această mare lucrare și pentru a-⁠i atribui lui meritul izbânzii.

Înțelegerea nu a stins toate neînțelegerile. În Răsărit mulți au protestat împotriva ștergerii din diptice a lui Eufimie și Macedonie, care erau cinstiți ca apărători ai Calcedonului. În scrisorile din ultimele luni ale vieții sale, Ioan îi arăta papei greutățile pe care le întâmpina aplicarea acestui acord în Bisericile locale.

Titlul de patriarh ecumenic

În documentele anului 518 apare, pentru prima dată, numirea patriarhului Constantinopolului ca „patriarh ecumenic”. Titlul i-⁠a fost dat lui Ioan într-⁠o scrisoare a clerului din Antiohia și a unor laici și monahi din Siria, ca și în actele unor sinoade locale. Era atunci o formă de adresare, cu aproape șaptezeci de ani înainte ca titlul să fie folosit în chip sinodal, iar disputa privitoare la el s-⁠a aprins abia în vremea patriarhului Ioan al IV-⁠lea Postitorul.

S-⁠au păstrat de la patriarhul Ioan mai multe scrisori, legate în cea mai mare parte de lucrarea de împăcare a Bisericilor.

Sfârșitul și cinstirea

Patriarhul Ioan a trecut la Domnul în anul 520, la 19 ianuarie după cele mai multe surse, iar după altele în februarie. Pe scaunul patriarhal i-⁠a urmat fostul său sincel, Epifanie, care a dus mai departe tratativele cu Roma.

Biserica Ortodoxă l-⁠a trecut în rândul sfinților ierarhi. Este prăznuit la 25 august, iar după alte surse la 30 august. Numele lui este legat pentru totdeauna de mărturisirea publică a credinței Sinodului de la Calcedon și de pacea Bisericii din vremea împăratului Iustin.