Patricia din Neapole

Sfânta Patricia din Neapole (numită și Patricia din Constantinopol) a fost, după tradiție, o fecioară de neam ales, moartă în jurul anului 665. Izvorul grecesc spune că este cinstită ca sfântă „după romano-⁠catolicii italieni”; izvoarele noastre nu arată o glorificare ortodoxă, așa că ea este o sfântă a Bisericii Apusene. Se spune că avea legături cu familia împăratului și că ar fi fost urmașă a lui Constantin cel Mare. Datele tradiționale despre ea sunt nesigure și uneori contradictorii; anii 664 și 685 din fișă nu se potrivesc cu 665.

Dorind să scape de o căsătorie pregătită de împăratul Constans al II-⁠lea și să se facă monahie, a plecat la Roma, unde a primit vălul de la papa Liberiu. Numele papei nu se potrivește cu vremea lui Constans, ceea ce arată neîncrederea cu care trebuie privită povestea. După moartea tatălui ei s-⁠a întors la Constantinopol și, lepădându-⁠se de orice pretenție la coroana imperială, și-⁠a împărțit averea săracilor. Apoi a plănuit să meargă în pelerinaj la Ierusalim.

O furtună cumplită i-⁠a sfărâmat însă corabia pe țărmurile Neapolelui. Aflând adăpost pe mica insulă Megaride (azi Castel dell'Ovo), unde era o mică sihăstrie, Patricia a murit curând de boală.

Moaștele ei s-⁠au aflat la mănăstirea Santa Patrizia și, în tulburările din 1864, au fost mutate la mănăstirea San Gregorio Armeno. Acoperite cu ceară, ele se păstrează într-⁠o urnă de aur, pietre scumpe și argint, în capela mănăstirii. Mănăstirea păstrează și sângele ei, care, ca al Sfântului Ianuarie, celălalt ocrotitor, mai cunoscut, al Neapolelui, se spune că se lichefiază din când în când. Legenda povestește că, după moartea Patriciei, un om înflăcărat i-⁠a smuls un dinte și trupul a sângerat; credincioșii au strâns sângele, care s-⁠a lichefiat. Izvorul grecesc adaugă că sângele se topește în ziua sărbătorii ei, 25 august, și în fiecare marți dimineața.