Ioan de la Olenevka

Sfântul Mărturisitor Ioan de la Olenevka (în lume Ivan Vasilievici Kalinin) a fost un stareț și preot din ținutul Penzei, unul dintre cei mai iubiți nevoitori ai acestui pământ. Copil din flori al unei iobage, a trăit o viață de post și rugăciune aspră, a slujit decenii ca diacon și, la peste nouăzeci de ani, ca preot, a fost arestat de mai multe ori pentru credință și a fost căutat de mii de oameni pentru sfatul și rugăciunea lui. A trecut la Domnul în 1951, iar în 2000 a fost trecut în rândul noilor mucenici și mărturisitori ai Rusiei.

Copilăria

S-⁠a născut la 11 septembrie 1854, în satul Olenevka din gubernia Penza, fiul unei tinere iobage, Xenia Ivanovna Kalinina. Tatăl nu se cunoaște; numele după tată l-⁠a primit, se pare, de la nașul său, unchiul Vasile Ivanovici Kalinin. Bunicul, tatăl Xeniei, și-⁠a alungat de acasă fiica împreună cu copilul, dar apoi, înduioșat, i-⁠a făcut o chilie lângă biserica satului. Mama și fiul au îndurat multe umilințe pentru nașterea lui, iar Xenia a murit devreme, lăsându-⁠l orfan.

A învățat la școala de zemstvă din Olenevka. De copil a dus o viață duhovnicească: se ruga mult și postea aspru, nu mânca nici carne, nici pește, nici dulciuri și dormea puțin și incomod. Trăia la rude, câștigându-⁠și pâinea cu cusutul, cu croitul de încălțări și cu împletitul de mănuși și fulare. A slujit în altar, a fost citeț și canonarh la biserica Intrării în Biserică din Olenevka și cânta acolo la sărbători. După moartea surorii sale s-⁠a îngrijit de cei patru nepoți. A umblat pe la locurile sfinte și la duhovnicii din ținut; după tradiția orală, a fost și în Țara Sfântă.

Încă de pe atunci credincioșii veneau de departe la el după sfat, cinstindu-⁠l pentru viața lui dreaptă, pentru mângâierea pe care o dădea în necazuri și pentru vindecarea sufletească și trupească. În 1918, în tulburările revoluției, i-⁠a ars căsuța de lângă biserică, iar enoriașii i-⁠au zidit alta nouă, cu acoperiș de tablă.

Diaconul

În 1920 a fost hirotonit diacon de episcopul Ioan (Pommer) al Penzei, în Mănăstirea Schimbarea la Față din Penza, și a slujit la biserica din Olenevka. Diaconia lui a fost cu totul neobișnuită: fără să fie preot, purta în fapt o slujire de păstor, iar uneori chiar clerici și episcopi îi cereau părerea în treburi bisericești.

În 1924 presa locală a dus o campanie de defăimare împotriva lui, după care i s-⁠a luat casa și a fost nevoit să trăiască la rude și la fii duhovnicești din satele vecine. În 1930, după arestarea clerului din Olenevka, a început să slujească ca diacon la biserica Sfintei Treimi din Solovțovka și la biserica din Nikolaevka. În iunie 1930, împreună cu clerul și enoriașii, a împiedicat ocuparea bisericii Sfintei Treimi de către renovaționiști, conduși de „arhiepiscopul” lor Nicolae Rozanov.

Arestările

La 8 aprilie 1932 a fost arestat împreună cu un mare grup de clerici din eparhia Penzei, acuzat că ar fi făcut parte dintr-⁠o organizație contrarevoluționară a „adevăraților ortodocși”, că ar fi făcut agitație prin pelerinii care veneau la el și că ar fi semănat „molima religioasă”. La anchetă a refuzat să spună de ce „curent” bisericesc ține. La 14 mai 1932 a fost condamnat la trei ani de exil, dar la 22 mai a fost eliberat.

S-⁠a întors la Olenevka, unde a primit o chilie a lui, și credincioșii au continuat să vină la el. Preoții din Penza îi cereau sfatul despre ajutorarea săracilor și despre purtarea față de tot felul de „proroci” mincinoși. La 30 ianuarie 1934 a fost din nou reținut și eliberat a doua zi. La anchetă a spus că oamenii îl socoteau om drept și duhovnic, că nu i-⁠a oprit de la aceasta și că tuturor celor care veneau cu necazurile lor le-⁠a dat sfaturi, i-⁠a liniștit și i-⁠a îndemnat la răbdare. La 26 februarie 1934 dosarul a fost închis din cauza bolii și a vârstei lui.

După închiderea bisericii din Solovțovka, în 1935, a slujit la biserica Adormirii din Kniajevka. La 24 octombrie 1936, în urma unui denunț că citea stihuri duhovnicești după slujbă, a fost arestat și dus în închisoarea din Kondol, apoi la Penza. Era acuzat că răspândea zvonuri despre sine ca „stareț înainte-⁠văzător”. La judecată a spus că nu se socotește vinovat, că oamenii veneau la el să vorbească despre durerile lor și că nu a spus nimănui nimic despre puterea sovietică. La 19 martie 1937 a fost condamnat la șase ani de închisoare, dar la 26 mai Curtea Supremă a anulat sentința și a fost eliberat.

Preotul de nouăzeci de ani

În anii războiului s-⁠a rugat pentru biruința asupra fascismului. În octombrie 1945 credincioșii au obținut redeschiderea bisericii Sfintei Treimi din Solovțovka, sfințită la 2 septembrie 1946 de episcopul Mihail (Postnikov) al Penzei, care în aceeași zi l-⁠a hirotonit preot pe părintele Ioan, după 26 de ani de diaconie. În autobiografia scrisă atunci spunea că trăia din milostenie, că din cauza bătrâneții nu mai putea munci, dar că, simțindu-⁠se ceva mai în putere, dorea să ia parte, din când în când, la slujbe. Pentru îndelungata sa slujire, Patriarhul i-⁠a dăruit crucea pectorală cu podoabe.

La peste nouăzeci de ani nu mai putea merge singur la biserică, așa că îl duceau cu căruța trei tineri, Alexandru Komarov, Alexei Popkov, viitor protoiereu, și Șamil (Alexandru) Deniușov, un tătar din satul vecin. Mergea la biserică primăvara, vara și toamna, iar iarna foarte rar. Bătrânii își aminteau că, deși era bolnav, scund, cu barba și părul albe, în biserică primea dintr-⁠odată putere, slujea ore întregi, spovedea și binecuvânta. La spovedanie nu era nevoie să i se spună toate păcatele, căci le știa; întreba doar dacă omul se pocăiește și îl acoperea cu epitrahilul. După slujbă îi binecuvânta pe toți, adesea stând pe un scăunel.

Starețul

Încă din viață era cinstit ca sfânt, ca mângâietor, părinte duhovnicesc, înainte-⁠văzător și făcător de minuni. Veneau la el medici, învățători, conducători de instituții sovietice, directori de închisori, militari și oameni de multe neamuri, chiar și tătarii musulmani din partea locului, iar mulți se apropiau astfel de credință. Viața lui vorbește despre darul povățuirii, al proorociei, al vindecării bolnavilor, al deosebirii duhurilor și al vederii de departe. Primea oameni în fiecare zi, în chilia de lângă biserică, în ciuda bolii și a interdicțiilor; autoritățile îi risipeau uneori pe pelerini și îi urmăreau. Vorbea adesea în pilde, pe care oamenii le înțelegeau abia mai târziu.

Până la sfârșit a ținut cel mai aspru post, s-⁠a rugat nopțile în genunchi și a dormit într-⁠un sicriu. Consiliul pentru treburile Bisericii cerea autorităților eparhiale să „oprească aceste încălcări”, adică slujirea lui la sărbători.

Trecerea la Domnul

La 26 martie 1951 a fost bătut cumplit de niște necunoscuți. Și-⁠a cunoscut dinainte ziua morții, s-⁠a împărtășit și a trecut la Domnul la 24 iulie (6 august) 1951, la aproape 97 de ani. Patru preoți au săvârșit slujba în biserica din Solovțovka, iar sicriul a fost purtat pe brațe până la cimitirul din Olenevka, urmat de o mare mulțime.

O rudă îl întrebase odată cât va trăi, iar el îi răspunsese că va apuca vremea când el va fi îngropat de două ori. La 5-6 august 1996, cu binecuvântarea arhiepiscopului Serafim (Tihonov) al Penzei, rămășițele lui au fost mutate în spatele altarului bisericii din Solovțovka. Cei de față au mărturisit că sicriul de lemn, după 45 de ani în pământ, era aproape neatins, că o lumânare s-⁠a aprins singură la mormânt și că, la ridicarea sicriului, mai mult de o mie de oameni au văzut stâlpi de lumină înălțându-⁠se spre cer și soarele jucând ca la Paști.

Proslăvirea

La 27 decembrie 2000, Sfântul Sinod al Bisericii Ruse l-⁠a trecut în Soborul noilor mucenici și mărturisitori ai Rusiei. Proslăvirea a avut loc în mai 2001, sub episcopul Filaret al Penzei, iar la 31 mai 2001 moaștele lui au fost așezate în biserica Sfintei Treimi și a Sfântului Serghie din Solovțovka. Aici se slujește zilnic, iar pelerinii vin aproape în fiecare zi să se închine la moaștele lui. Fiindcă el însuși a crescut fără dragostea părinților, este cinstit ca ocrotitor al copiilor și al soților fără copii. Este pomenit la 24 iulie (6 august) și la 31 mai, ziua aducerii moaștelor.