Ioan din Parma

Ioan din Parma a fost canonic al catedralei din Parma, apoi monah și primul abate al mănăstirii benedictine San Giovanni Evangelista din Parma. S-⁠a născut la Parma, probabil în al doilea deceniu al secolului al X-⁠lea, și a murit acolo la 22 mai, într-⁠un an între 988 și 994, probabil 990. Se pomenește la 22 mai.

Se spune că ar fi fost fiul nobilului Gerardo da Correggio, dar mulți istorici socotesc această știre puțin vrednică de crezare; apartenența lui la o familie nobilă pare totuși aproape sigură. Fiind tânăr, a fost încredințat capitlului catedralei din Parma și a ajuns canonic. A mers de mai multe ori în pelerinaj în Țara Sfântă și, în a șasea călătorie la Ierusalim, a îmbrăcat haina monahală.

În jurul anului 980 episcopul Sigifredo al II-⁠lea al Parmei a întemeiat, în locul vechiului oratoriu al Sfântului Columban, mănăstirea benedictină San Giovanni Evangelista, și, într-⁠un an între 981 și 987, l-⁠a numit primul ei abate pe canonicul Ioan, întors din ultimul pelerinaj. Ca abate, Ioan a promovat multe din rânduielile de disciplină monahală susținute de Maiolus de Cluny, pe care poate că l-⁠a întâlnit la Ravenna, la un sinod provincial. A stabilit alegerea liberă a abatelui de către monahi și a osândit pe față simonia. Ultimilor ani ai vieții îi aparțin unele minuni, povestite în Viața lui, scrisă în secolul al XI-⁠lea de un monah benedictin al aceleiași mănăstiri, după mărturia directă a monahilor care îl cunoscuseră. A adus la viața monahală mulți tineri și prelați.

A fost înmormântat în claustrul mănăstirii, în prezența episcopului Sigifredo, iar locul a fost mult timp scena unor întâmplări minunate. Biserica Romano-⁠Catolică l-⁠a proclamat sfânt înainte de secolul al XIV-⁠lea, iar în 1534 a fost ales copatron al Parmei, alături de Sfântul Ilarie de Poitiers. Este un sfânt al Apusului; nu cunoaștem o canonizare sinodală ortodoxă.