Ioan Vladimir

Sfântul Mucenic Ioan Vladimir a domnit asupra Docleii (Duklja), cel mai puternic principat sârbesc al vremii, din jurul anului 1000 până în 1016, și a primit mucenicia la Prespa. Este socotit întâiul sfânt sârb și ocrotitor al orașului Bar din Muntenegru. Este pomenit la 22 mai (4 iunie în stil nou).

Domnia

A urcat pe tron încă tânăr, după tatăl său Petrislav, în jurul anului 1000 (după alte izvoare, între 990 și 998). Principatul avea două ținuturi, Zenta la sud și Podgoria la nord; curtea sa, după tradiția locală, era la Kraljič, lângă lacul Skadar, în ținutul Krajina, aproape de biserica Prečista Krajinska, închinată Maicii Domnului, care exista deja în vremea lui. Cronica preotului din Duklja și istoricul bizantin Ioan Skylitzes îl descriu ca pe un domnitor înțelept, evlavios, drept și pașnic. Domnia lui a coincis cu lungul război dintre împăratul Vasile al II-⁠lea și țarul Samuil al Bulgariei. Ioan Vladimir a ținut la legătura cu Bizanțul, dar aceasta nu a ferit Doclea de Samuil, care a cucerit principatul în jurul anului 1010 și l-⁠a luat prizonier. Potrivit unui cronicar medieval, în temniță s-⁠a rugat zi și noapte, iar un înger al Domnului i-⁠a vestit că va fi curând liber, dar va muri ca mucenic.

Fiica lui Samuil, Teodora Kosara, s-⁠a îndrăgostit de Vladimir și și-⁠a rugat tatăl să i-⁠l dea de soț. Țarul a îngăduit căsătoria și i-⁠a dat înapoi Doclea, pe care Vladimir a stăpânit-⁠o ca vasal. Nu a luat parte la războaiele socrului său. Se străduia, după povestea din sinaxar, să întărească credința ortodoxă: a pus învățători și propovăduitori, a întemeiat mănăstiri, biserici și spitale, între ele o mică casă de rugăciune într-⁠o pădure, unde venea zilnic să se roage.

Mucenicia

Samuil a fost înfrânt de bizantini în 1014 și a murit curând. În 1016, Vladimir a căzut victimă uneltirii lui Ivan Vladislav, nepotul lui Samuil și ultimul stăpânitor al Primului Țarat Bulgar. A fost tăiat cu sabia în fața bisericii din Prespa, capitala țaratului, și îngropat acolo. După tradiție, sfântul și-⁠a ridicat capul tăiat de la pământ, s-⁠a urcat pe cal și a mers la biserică; acolo a coborât, a rostit „În mâinile Tale, Doamne, încredințez duhul meu” și și-⁠a dat sufletul, la 22 mai 1016. Mormântul lui, deasupra căruia se arăta des lumină din cer, a fost loc de vindecări.

Moaștele și cinstirea

Văduva lui, Kosara, i-⁠a mutat moaștele la biserica Prečista Krajinska, lângă curtea lui. În 1215 au ajuns la Dyrrachion (Durrës), iar din 1381 s-⁠au păstrat în biserica Sfântul Ioan Vladimir de lângă Elbasan, ctitorită de Karl Thopia, stăpânul Albaniei. Din 1995 se află în catedrala ortodoxă din Tirana și sunt scoase la ziua prăznuirii și duse la biserica de lângă Elbasan. Crucea pe care o ținea când a fost tăiat se păstrează la familia Andrović, din satul Velji Mikulići, și este arătată credincioșilor doar de Rusalii, când este purtată în procesiune pe vârful muntelui Rumija. Cea mai veche viață a lui, pierdută, a fost scrisă între 1075 și 1089; o variantă scurtă în latină se păstrează în Cronica preotului din Duklja. Viețile în greacă și slavonă au fost tipărite în 1690 și în 1802. În icoane este înfățișat ca monarh cu coroană, cu crucea în mâna dreaptă și cu propriul cap în stânga.