Ioan Prudentov

Sfântul Sfințit Mucenic Ioan Prudentov, preot, s-⁠a născut în 1868 în satul Bolșie Dorki din ținutul Vazniki, dintr-⁠un neam preoțesc vechi, ajuns până în vremea țarului Alexei Mihailovici. Străbunicul, bunicul, tatăl și el însuși au absolvit Seminarul și Academia din Vladimir. În seminar li s-⁠a dat și numele de Prudentov, de la latinescul care înseamnă înțelept. Străbunicul, părintele Pavel Prudentov, fusese profesor la Seminarul din Vladimir. La incendiul din 1855, ca duhovnic al mănăstirii de maici a Adormirii, a alergat să scoată din biserica în flăcări moaștele Sfântului Avraamie, ceea ce a izbutit cu mare primejdie, iar casa lui a ars cu tot ce avea. Părintele Pavel este sfânt cinstit local în Vladimir.

Păstor și învățător

Părintele Ioan a fost cu adevărat păstor bun, dăruindu-⁠se cu totul Bisericii și având inima plină de dragoste pentru oameni, mai ales pentru copii. La biserica din Dorki, unde slujea, era o școală în care preotul însuși preda cele mai multe materii. În 1902 a ridicat locuință pentru învățător și cămin pentru elevii din satele îndepărtate. Când școala a fost închisă, în 1918, a continuat să-⁠i învețe pe copii acasă și mergea adesea câțiva kilometri până în satele Pleșkovo și Kivernikovo, până când autoritățile au oprit și aceste lecții. Dăruit pentru muzică, i-⁠a învățat singur cântarea bisericească. Împreună cu fratele său Vasile a întemeiat în sat un cor de copii, socotit cel mai bun din ținutul Vazniki. Avea opt copii pe care i-⁠a iubit nespus, dar i-⁠a crescut cu asprime. Bătrânii de azi, care erau pe atunci copii de cinci până la zece ani, îl pomenesc numai ca „bunul părinte”.

În casa Prudentovilor se adunau adesea sătenii, iar de sărbători nu era nevoie de invitație: casa preotului era deschisă tuturor. În casa lui sau în școală făcea brad de Crăciun, la care se aduna tot satul, iar copiii cântau și spuneau poezii. În fiecare duminică aduna populația adultă la „discuții de duminică”, în care le povestea și le lămurea ce se petrecuse în Rusia în săptămâna aceea. La biserică se adunase o bibliotecă de seamă pentru un sat, pentru copii și adulți. Un caz care a dus la schimb de scrisori cu Sfântul Ioan din Kronstadt: moșierul Oboldeev deschisese în sat o cârciumă, care îi aducea mare venit, iar țăranii s-⁠au lăsat ispitiți. Părintele umbla prin sate cu predica, convingând obștile să hotărască închiderea cârciumii. L-⁠a învinuit pe moșier în fața autorităților, dar acesta avea trecere la guvernatorul Vladimirului. Atunci a scris Sfântului Ioan de Kronstadt cerându-⁠i ajutor în rugăciune și curând a primit de la el o scrisoare de mângâiere și o rezoluție de sprijin de la președintele Consiliului de Miniștri, S. Iu. Witte. Scrisoarea păstorului din Kronstadt a stat în familie ca un odor, în colțul cu icoane, în toți anii sovietici, până a dispărut la furtul din 1978. Slujirea preoțească și învățătoarea le-⁠a unit cu munca grea a țăranului, cea mai mare parte a gospodăriei fiind pe umerii lui. În războiul civil a dat una din cele două cai ale lui pentru nevoile frontului. Nu voiau să ia calul de la un preot sătesc, dar el a stăruit: „Nu, nu, luați-⁠l, vă trebuie mai mult decât mie”. Îl lega o prietenie duhovnicească cu sfinții sfințiți mucenici Pavel Svetozarov și Ioan Rojdestvenski, uciși ca mucenici în 1922; s-⁠a păstrat un molitvelnic primit în dar de la părintele Pavel, cu însemnarea „Pentru zidire în rugăciune”, care a fost cu el și în surghiun.

Prigoana

În vara anului 1920, în satul vecin Pustoș, doi agitatori bolșevici, care mergeau cu bicicletele de la Paleh la Șuia, s-⁠au oprit la fântână și au început să vorbească femeilor care se întorceau de la cosit despre avantajele puterii sovietice. Cearta s-⁠a încins, iar femeile au omorât pe unul cu furcile. S-⁠a tras clopotul de alarmă, iar din satele vecine au venit țărani cu unelte. Fiul preotului, Alexandru, auzind clopotul, a mers și el în Pustoș și i-⁠a convins pe oameni să nu-⁠l ucidă și pe al doilea bolșevic și să-⁠l lase în pace. Acesta a pornit repede la Șuia, dar s-⁠a întors cu o ceată de pedepsire. Ostașii roșii au împușcat câțiva oameni neînarmați, găsiți întâmplător pe drum. Alexandru, recunoscut după șapcă și pensne și fiindcă era fiu de preot, s-⁠a ascuns, apoi a plecat la Moscova. Cazul nu a rămas fără urmări pentru părintele Ioan: în 1930 au încercat să-⁠l învinuiască de participare la răscoala din Pustoș, de instigare și de agitație antisovietică, și de faptul că ar fi tras clopotul de alarmă.

La 20 octombrie 1930 a fost arestat. Din actele păstrate la arhiva din Ivanovo reiese că nu s-⁠a recunoscut vinovat de organizarea răscoalei, dar comisia a socotit foarte primejdioasă influența lui asupra populației. În actul de acuzare sunt citate cuvinte atribuite lui: că în 1921, când s-⁠au luat valorile bisericești, a chemat în biserică pe credincioși să nu le dea puterii sovietice, și că în sala paznicului bisericii vorbea despre viața grea a țăranilor, spunând că puterea sovietică strică poporul, mai ales tineretul, și chemându-⁠i pe credincioși să nu-⁠i asculte pe necredincioși. La 25 decembrie 1930 troica OGPU de la Șuia l-⁠a trimis pentru trei ani în surghiun în Ținutul de Nord, în Siberia, în satul Kolomino din raionul Krivoșeino, regiunea Tomsk. Se povestește că acolo l-⁠au îndemnat să lepede preoția, făgăduindu-⁠i să-⁠l trimită acasă. El a răspuns: „Îi slujesc Dumnezeului meu cât voi fi”.

S-⁠a întors acasă în toamna lui 1933, în al șaptelea deceniu al vieții, cu sănătatea zdruncinată și fără mijloace de trai. Încă din 1929 sfatul sărăciei locale hotărâse închiderea bisericilor și oprirea slujbelor. Din casa preoțească se luase aproape totul, iar clădirile gospodăriei fuseseră desfăcute. Puterea locală nu-⁠l lăsa totuși în pace pe „fostul slujitor de cult”: îi trimitea una după alta înștiințări pentru predarea de carne și produse agricole către stat. Celor doi bătrâni invalizi, a căror gospodărie era două straturi în grădină și o capră, li s-⁠a cerut să predea în trei zile secară, ovăz, cartofi, fân, lână, carne și bani. Pentru neîndeplinire li se amenința cu o nouă judecată, iar la cererile părintelui Ioan se răspundea cu cinism.

Mucenicia

În 1937 a fost arestat. Din nou interogatorii, învinuiri de agitație contrarevoluționară împotriva colhozurilor. Întrebat dacă recunoaște vina, a răspuns: „Nu recunosc”. Protocoalele, socotite născocite, îi pun în gură că ar fi recunoscut că a spus că colhozurile făcute prin silă au dus la sărăcirea țăranilor, că puterea sovietică prigonește religia, dar religia a existat, există și va exista, și că trebuie să se lupte împreună până la sfârșit. Pe baza lor, la 22 septembrie troica UNKVD a regiunii Ivanovo l-⁠a condamnat la moarte. Sentința a fost executată pe un loc viran din satul Balino, lângă orașul Ivanovo (azi cimitirul Balino), la 25 septembrie 1937, la ora 23. În dosarul secret s-⁠a păstrat ultima fotografie a părintelui Ioan, făcută cu câteva ceasuri înainte de moarte: un bătrân sfânt cu părul alb, mucenic și mărturisitor.

Biserica îl pomenește la 25 septembrie, în ziua morții, după stilul nou, la 20 iunie în Soborul sfinților din Ivanovo și în ziua mobilă a soborului noilor mucenici.