Ioan Triantafilidis

Părintele Ioan Triandafilidis a fost un preot al Haldiei, în Pontul Asiei Mici, născut în 1836 și adormit la 13 iunie 1903, numit Noul Gură de Aur pentru darul predicii și Noul Milostiv pentru milostenia lui. Este cinstit de credincioși, mai ales de pontici, ca sfânt, fără o canonizare cunoscută; se pomenește la 13 iunie și la 7 octombrie, ziua aflării moaștelor.

Viața

S-⁠a născut la 10 februarie 1836 în satul Loria (Muzena), din ținutul Trapezuntului, din Triandafil și Chiriachi. Satul nu avea școală și el a învățat literele de la un om învățat, în șase luni, fiind foarte isteț. La paisprezece ani a rămas fără tată și a trebuit să plece pe coasta Pontului ca să muncească: iarna la o brutărie, vara la câmp. La șaptesprezece ani s-⁠a căsătorit cu o tânără smerită, Elena, cu care a avut un fiu și mai multe fiice.

Într-⁠o vară mergea pe jos spre satul lui cu soția, când au întâlnit trei îngeri în chip de oameni. Ioan mergea înainte. Îngerii s-⁠au uitat la el, dar nu i-⁠au vorbit. Apoi unul i-⁠a spus Elenei: „Satenii îl așteaptă pe Ioan să se facă preot; aceasta este voia lui Dumnezeu”. Al doilea: „După treizeci de ani vei fi învrednicită să te închini în Țara Sfântă”. Al treilea: „După moartea lui va fi numărat între sfinți”. Ea a întrebat uimită cum știu viitorul și ei au răspuns că sunt îngeri trimiși să-⁠l avertizeze pe Ioan să nu se lepede de taina preoției.

În 1870, la treizeci și patru de ani, a fost hirotonit preot de mitropolitul Ghervasie al Haldiei și a fost pus paroh în satul lui, unde a slujit în bisericile Sfântul Pantelimon, Maica Domnului și Mănăstirea Sfântul Gheorghe. Deși puțin învățat, a deprins foarte bine rânduiala slujbelor de la monahii Mănăstirii Sfântul Gheorghe din Hutura. Avea darul vorbirii: cine vorbea cu el simțea bucurie, iar cuvintele lui predicii picurau dulceață și har, de aceea a fost numit „Noul Hrisostom”.

Milostenia și împăcarea

Deși sărac, hrănea pe cei flămânzi, îmbrăca săracii și orfanii și găzduia străinii. Îi ajuta pe săracii satului să-⁠și plătească impozitele și făcea, pentru binele satului, drumuri, poduri și fântâni. În 1877, în timpul războiului ruso-⁠turc, a scris prietenilor bogați, a strâns cele necesare și le-⁠a împărțit săracilor, scăpându-⁠i de foamete; de atunci a fost numit „Noul Milostiv”. Avea darul de a împăca oamenii dușmani. Când oameni sau sate întregi veneau la mitropolit cu certurile lor, acesta îi trimitea la el: „Mergeți la el. Vă va împăca, fiindcă este înțelept, are limba dulce și har dumnezeiesc”. Veneau dușmani, cerând răzbunare, și plecau frați.

O pildă: nepotul lui orfan, rămas de la fiica lui, a făcut o ștrengărie la școală și învățătorul l-⁠a bătut cu nuiaua și cu picioarele; câteva zile mai târziu copilul a murit. Tatăl copilului și rudele au vrut să-⁠l omoare pe învățător, dar părintele Ioan s-⁠a rugat mult, a mijlocit la tribunal, a potolit rudele și a scos învățătorul din închisoare. Ca bunic îndurerat, dar ca ucenic al lui Hristos, a iertat.

Adormirea și moaștele

În 1900, împreună cu preoteasa, a fost învrednicit să se închine la Sfântul Mormânt, la Golgota și la Locurile Sfinte, timp de șase luni, la treizeci de ani de la prevestirea îngerilor. Preoteasa Elena a murit la 26 iulie 1902. Părintele Ioan, după treizeci și trei de ani de păstorire, s-⁠a mutat la Domnul, vineri, 13 iunie 1903, și a fost îngropat la biserica Sfântul Pantelimon. După înmormântare, o noră a lui a văzut Duhul Sfânt coborând ca un porumbel peste mormânt.

După trei ani i s-⁠a arătat în vis unei femei, Panagila, și i-⁠a poruncit să-⁠i mute moaștele împreună cu fratele ei; aceasta s-⁠a făcut la 7 octombrie 1906. Când au mers la cimitir, l-⁠au văzut stând deasupra mormântului în veșminte preoțești, citind Evanghelia, cu fața strălucind ca soarele, și le-⁠a spus să sape. S-⁠au adunat mulți oameni, care au văzut-⁠o pe Panagila vorbind cu cineva pe care ei nu-⁠l vedeau și au socotit-⁠o nebună. Când au găsit moaștele, ambele mâini erau neputrezite. Vestea s-⁠a răspândit în Haldia; zi de zi veneau mulțimi, sate întregi cu preoții lor, și chiar aghi turci, să se închine, cu ulei și lumânări. Turcii spuneau: „Acest preot efendi era sfânt și când trăia, iar după moarte pare și mai mult. Dacă îi zidiți o biserică, vom face și noi o ofrandă”. Au avut loc și vindecări: un tânăr din Mihailova, lângă Tbilisi, înnebunit, s-⁠a vindecat după ce mama lui, învățată în vis de sfânt, i-⁠a dat să bea apă cu țărână de pe mormântul lui; un copil armean mut de patru ani a început să vorbească după ce a băut apă cu țărână de la mormântul lui, iar tatăl lui, comunist, a crezut.

Urmașii lui au venit în Grecia ca refugiați și au adus mâna și craniul sfântului, care continuă să facă minuni.