Maria Egipteanca

Cuvioasa Maria Egipteanca este una dintre cele mai îndrăgite nevoitoare ale Bisericii, pildă de pocăință adevărată. Născută în Egipt, a trăit ani de zile în desfrânare, apoi s-⁠a pocăit și a petrecut patruzeci și șapte de ani în pustia de dincolo de Iordan. Viața ei a fost pusă în scris, după tradiție, de Sfântul Sofronie, patriarhul Ierusalimului, în secolul al VII-⁠lea. Biserica o pomenește la 1 aprilie și în a cincea duminică a Postului Mare.

O viață de păcat

Maria s-⁠a născut în Egipt și, la doisprezece ani, și-⁠a părăsit părinții și a plecat la Alexandria. Acolo, după spusele ei, și-⁠a pierdut curăția și s-⁠a dat pătimirii fără stăpânire, vreme de mai bine de șaptesprezece ani. Spune că o făcea fără plată, nu pentru că ar fi fost bogată, ci pentru că trăia în sărăcie, torcând in și trăind din cerșit. Într-⁠o vară a văzut o mulțime de oameni din Libia și din Egipt care mergeau la mare, să plece la Ierusalim pentru praznicul Înălțării Sfintei Cruci. Nu avea hrană și nici bani și a plecat cu ei pe corabie, plătindu-⁠și drumul cu viața ei de păcat, nu din evlavie. La Ierusalim a petrecut zilele de dinaintea praznicului în același fel.

Pocăința

În ziua praznicului, mulțimea intra în biserica Sfântului Mormânt, iar Maria a mers și ea. Când a ajuns la prag, o putere nevăzută a oprit-⁠o. A încercat de mai multe ori, dar numai ea nu putea intra, în timp ce alții intrau fără greutate. Până la urmă, obosită, s-⁠a retras într-⁠un colț al pridvorului. Atunci a înțeles că păcatele o împiedică să vadă Lemnul Dătător de viață. Harul Domnului i-⁠a atins inima, a început să plângă și să se bată în piept și, văzând deasupra ei o icoană a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, s-⁠a rugat către Ea: să o lase să intre și să vadă Crucea Fiului Ei, făgăduind că nu-⁠și va mai spurca trupul și va merge oriunde o va duce Ea.

După rugăciune a prins încredere și a intrat în biserică fără să fie oprită. A sărutat pământul cel sfânt, apoi s-⁠a întors în fața icoanei și a mulțumit. Atunci a auzit un glas: „De vei trece Iordanul, vei afla odihnă bună.” Un om i-⁠a dat trei bănuți, cu care a cumpărat trei pâini. Seara a ajuns la biserica Sfântului Ioan Botezătorul de pe malul Iordanului, s-⁠a rugat, a primit Preacuratele Taine, iar a doua zi dimineață a trecut râul cu o luntre și a intrat în pustie.

În pustie

Maria spune că a petrecut în pustie patruzeci și șapte de ani fără să vadă chip de om. Pâinile s-⁠au uscat și le-⁠a mâncat puțin câte puțin, în câțiva ani, apoi s-⁠a hrănit cu ierburi. Primii șaptesprezece ani au fost de luptă grea cu poftele: își amintea de carnea, peștele și vinul din Egipt, auzea cântece rușinoase și ardea de dorința păcatului. Se arunca cu fața la pământ, plângea și își aducea aminte de făgăduința făcută, iar Preasfânta Fecioară îi părea că o amenință. Rămânea așa până când o lumină se revărsa asupra ei și gândurile se risipeau. După acei ani, spune ea, Maica Domnului a ajutat-⁠o în toate. Hainele i s-⁠au făcut zdrențe și au căzut, iar ea a suferit de arșița verii și de frigul iernii.

Întâlnirea cu Zosima

Părintele Zosima era monah într-⁠o mănăstire din Palestina, în apropiere de Cezareea, și se nevoia acolo de la copilărie. La cincizeci și trei de ani a fost mișcat de gândul că a ajuns la desăvârșire, iar un înger i-⁠a poruncit să plece la mănăstirea de lângă Iordan, ca să vadă câte alte căi duc la mântuire. Acolo, după obiceiul mănăstirii, în prima duminică a Postului Mare monahii ieșeau în pustie și se risipeau, ca să nu vadă nimeni nevoința altuia. Zosima a mers douăzeci de zile și a văzut o făptură omenească, neagră de soare, cu părul scurt și alb ca lâna. Ea a fugit de el, apoi i-⁠a cerut mantaua ca să se acopere, spunând că este femeie. L-⁠a numit pe nume și a recunoscut că este preot, deși nu-⁠l mai văzuse niciodată. Zosima a văzut-⁠o rugându-⁠se ridicată de la pământ la mai mult de un cot. Apoi ea și-⁠a povestit viața, cu rugămintea să nu spună nimănui până la mutarea ei din lume.

Ea l-⁠a rugat să rămână la mănăstire în Postul Mare următor, iar în Joia Mare să-⁠i aducă Preacuratele Taine pe malul Iordanului. Zosima a venit, iar ea a trecut apa pe jos, cu semnul Sfintei Cruci, și, când el a vrut să i se închine, l-⁠a oprit, zicând că el este preot și poartă Tainele lui Dumnezeu. S-⁠a împărtășit și l-⁠a rugat să vină peste un an la locul unde se văzuseră întâia dată.

Mutarea la Domnul

După un an, Zosima a găsit-⁠o moartă, cu mâinile încrucișate pe piept și fața spre răsărit. Pe pământ, lângă capul ei, era scris: „Avva Zosima, îngroapă în acest loc trupul smeritei Maria. Dă țărânei ce este țărână. Roagă-⁠te Domnului pentru mine. M-⁠am săvârșit în prima zi a lunii aprilie, în chiar noaptea Patimii mântuitoare, după ce m-⁠am împărtășit cu Cina cea de taină.” Zosima a înțeles că ea fusese dusă într-⁠o clipă la locul acela, deși lui îi trebuiseră douăzeci de zile de mers. Neavând cu ce săpa, s-⁠a rugat. Un leu mare a venit și i-⁠a lins picioarele, iar la porunca lui Zosima a săpat groapa. Maria a fost îngropată, iar fiecare a plecat pe drumul lui.

Zosima s-⁠a întors la mănăstire și a povestit totul. Egumenul Ioan a îndreptat ce era de îndreptat, iar Zosima a trăit aproape o sută de ani. Monahii au păstrat povestea din gură în gură, până când a fost scrisă. Viața a fost citită în anul 787 la Sinodul al VII-⁠lea Ecumenic, ca dovadă a folosului icoanelor. În Postul Mare ea se citește împreună cu Canonul cel Mare al Sfântului Andrei Criteanul. Unii cercetători privesc cu rezervă amănuntele istorice ale vieții scrise de Sofronie, iar datarea ei variază, între secolul al V-⁠lea și al VI-⁠lea.