Martin din Turov

Cuviosul Martin, zăvorâtul de la Turov, a fost monah al unei mănăstiri din orașul Turov, în Belarus, născut pe la 1090 și mort la 27 iunie 1150. Este cinstit de Biserica Ortodoxă între cuvioși și pomenit la 27 iunie (10 iulie după calendarul nou). A fost bucătar al episcopilor Turovului, apoi monah zăvorât, și a fost cinstit pentru iubirea de Dumnezeu și lucrarea lui smerită.

Bucătarul

Martin nu a căutat să facă nicio nevoință deosebită. A păstrat în inimă iubirea de Dumnezeu și s-⁠a ocupat cu o lucrare de rând, slujind ca bucătar la episcopii eparhiei Turovului: Simeon, Ignatie, Ioachim (cunoscut din letopiseț în anii 1114 până la 1146) și Gheorghe. Bucătarul Martin avea prilejul să vadă viața episcopilor și să audă rugăciunile lor sfinte. Și, urmând pilda stăpânilor, Martin se ruga cu osârdie în timp ce pregătea felurite bucate. Nici neamul, nici rudele lui Martin nu se cunosc. Se știe că a trăit în ținutul Turovului și, poate, era de acolo.

Îmbătrânind și simțind că puterile îl părăsesc, Martin s-⁠a retras. A rămas la mănăstirea Sfinților cneji Boris și Gleb, aflată nu departe de orașul Turov. Într-⁠una din zilele Postului Mare a primit monahismul și a început să trăiască zăvorât: „A trăit singur cu Dumnezeu”. Monahii din vremea aceea (până în secolul al XIV-⁠lea) nu trăiau în mănăstiri într-⁠o singură clădire, în viață de obște, ci fiecare în încăpere deosebită, în chilie. Dar se rugau toți împreună în biserică.

Arătarea minunată

Într-⁠o primăvară, în aprilie, cu trei zile înaintea pomenirii Sfântului Martin Mărturisitorul, ocrotitorul ceresc al bătrânului Martin, au început să-⁠l apuce dureri foarte mari. Neputând nici măcar să se ridice din pat, Martin nu putea decât să strige după ajutor. De obicei monahii din apropiere se ajutau întotdeauna între ei. Dar de data aceasta Pripiatul, revărsat tare, a tăiat toate drumurile și a împiedicat pe ceilalți monahi să ajungă la chilia bolnavului. În ziua a treia, bătrânul Martin, cu multe suferințe, a slăbit de tot. Înțelegea bine că, din pricina apelor, nimeni nu poate ajunge la chilia lui, măcar să-⁠i dea apă. Nu-⁠i rămânea decât să se roage și să nădăjduiască în Dumnezeu, trecând peste durere. Și Domnul i-⁠a auzit rugăciunea și a arătat o minune.

Deodată bătrânul Martin a văzut intrând în chilia lui doi tineri în haine de cneji. Zăvorâtul nu i-⁠a cunoscut pe sfinții purtători de patimi Boris și Gleb, deși au venit „în chipul lor, așa cum sunt zugrăviți pe icoană”. Întrebând despre boală, sfinții frați i-⁠au dat celui ce suferea de durere și de sete o cană cu apă și l-⁠au adăpat. Martin a vrut să-⁠i ospăteze, cerând cu smerenie iertare că nu are ce le da. Sfinții, binecuvântând pe bătrânul primitor de oaspeți, au devenit nevăzuți. Abia atunci a înțeles fericitul Martin cine l-⁠a cercetat în boală. După această arătare minunată cuviosul Martin s-⁠a vindecat, s-⁠a ridicat singur în picioare și a putut umbla. A slăvit pe Dumnezeu și pe sfinții mucenici Boris și Gleb. Mai târziu bătrânul a povestit frăției cum l-⁠a miluit Domnul.

Adormirea și izvorul

Cuviosul Martin, zăvorâtul de la Turov, și-⁠a dat sufletul Domnului la 27 iunie 1150, la un an după vindecarea lui minunată. Pentru viața pe care a petrecut-⁠o, asemenea cinului îngeresc, Biserica Ortodoxă îl cinstește ca sfânt al lui Dumnezeu. Tot ce se știe despre el vine din scurta „Povestire despre monahul Martin”, scrisă de un monah necunoscut curând după moartea nevoitorului. Se crede că autorul sau cel puțin cel care a stârnit scrierea ei a fost Sfântul Chiril de Turov. Stilul simplu, fără podoabe de retorică, nu s-⁠a schimbat mult prin copiere și de aceea povestirea este de mare preț ca lucrare a secolului al XII-⁠lea. Mai târziu a intrat, cu unele schimbări, în Mineiele Macarie. Se păstrează și un tropar închinat lui.