Matrona Vlasova

Cuvioasa Mărturisitoare Matrona Vlasova a fost monahie la mănăstirea Diveevo, iconar și mărturisitoare a credinței în timpul prigoanei comuniste. A petrecut ani lungi în lagăre și în surghiun, iar la sfârșit s-⁠a întors în satul ei natal, unde a adormit în Domnul în 1963. Se pomenește la 25 octombrie (7 noiembrie după calendarul nou).

Copilăria și viața în mănăstire

S-⁠a născut la 6 (18) noiembrie 1889 în satul Puza din ținutul Ardatov, gubernia Nijni Novgorod, într-⁠o familie de țărani, Grigori Stepanovici și Ecaterina Pavlovna Vlasov. Avea doi frați, Ivan și Andrei, luați pe front în 1914. Ivan a murit în război, iar Andrei s-⁠a întors cu Crucea Sfântului Gheorghe și a primit-⁠o mai târziu pe sora lui în casa sa.

A rămas orfană la șase ani și a fost dată spre creștere în adăpostul de fete de la mănăstirea Sfântul Serafim din Diveevo, unde se nevoia mătușa ei, monahia Calerea. Fetița avea dar pentru desen, a învățat la pictori, iar pictura a devenit ascultarea ei. Avea și auz muzical și cânta la strană. A primit tunderea păstrându-⁠și numele din lume și a pictat icoane. În ascultare și rugăciune a trăit în mănăstire până la închiderea ei.

După închiderea mănăstirii

La 21 septembrie 1927 a sosit un împuternicit, care i-⁠a adus la cunoștință egumenei Alexandra (Trakovskaia) hotărârea tribunalului de a-⁠i scoate pe monahi din mănăstire. Maica Matrona s-⁠a așezat împreună cu trei surori din Diveevo, Maria Stepakova, Elena Javoronkova și Ana Artemova, în satul Kuziatovo. Surorile trăiau liniștit, câștigau din lucru de mână și slujeau în biserica Înălțării Domnului din sat, ceea ce a stârnit nemulțumirea autorităților locale.

În aprilie 1933 a fost arestată cu surorile care locuiau cu ea. La 21 mai 1933 a fost condamnată la trei ani și trimisă în lagărul Dmitrov, lângă Moscova. La întoarcere s-⁠a stabilit în satul Verigino, unde în biserica Acoperământul Maicii Domnului citea și cânta la strană și lucra ca paznic și femeie de serviciu.

Al doilea arest și Karlag

La 10 noiembrie 1937 a fost arestată a doua oară și chemată la interogatoriu la NKVD în Arzamas, fiind acuzată că aparține unei organizații contrarevoluționare. În același dosar au fost condamnate treizeci și nouă de persoane, treisprezece la moarte, iar ceilalți, între care și ea, la lagăr, în Kazahstan, la Karlag.

Drumul l-⁠a făcut într-⁠un vagon de marfă, cu paturi pe două nivele, o sobă mică și o gaură în podea ca latrină, pe unde intra zăpada. Hrana zilnică era o bucată de pâine înghețată și jumătate de scrumbie sărată, iar setea chinuia pe mulți, dintre care unii au murit pe drum. În lagăr a făcut munci grele, apoi a fost femeie de serviciu la spital, iar conducerea a observat hărnicia și purtarea ei smerită. Povestea că li se luau crucile de la gât și icoanele. Nu a vorbit niciodată rudelor despre cele trăite acolo. A scăpat o dată ca prin minune cu viață dintr-⁠un schimb de focuri. După trei ani de lagăr a cerut revizuirea dosarului, dar nu a primit răspuns. Și-⁠a ispășit pedeapsa până la capăt și a fost eliberată la 11 noiembrie 1947. Mănăstirea fiind prădată, s-⁠a așezat în satul Vyezdnoe, lângă Arzamas, unde slujea biserica Icoanei Maicii Domnului de la Smolensk, una din puținele rămase în împrejurimi. Se întreținea tricotând batiste, ciorapi și mănuși.

Al treilea arest și întoarcerea acasă

La 19 octombrie 1949 a fost arestată din nou, pe baza vechiului dosar din 1937, pentru care își făcuse deja pedeapsa de zece ani. Anchetatorii au ținut-⁠o la interogatorii de ore întregi, cerându-⁠i să se recunoască vinovată, să-⁠i numească pe presupușii complici și să-⁠l calomnieze pe preotul bisericii din Verigino, părintele Ioan Țarevski. Ea nu s-⁠a recunoscut vinovată și nu a vorbit împotriva nimănui. A fost condamnată la surghiun pe timp nedeterminat în satul Kamenka din regiunea Jambul, în Kazahstan.

În 1954, fratele ei Andrei a cerut grațierea ei, iar la 9 octombrie 1954 maica Matrona s-⁠a întors în Puza, unde fratele i-⁠a rânduit o chilie. Colțul cu icoane era plin de chipuri sfinte, între care o mare icoană a Maicii Domnului Umilința, zugrăvită de ea. Cei din sat își aminteau că era smerită, tăcută, blândă, își numea rudele cu „dumneavoastră” și purta haine foarte simple, cu baticul legat în felul de la Diveevo. Câștiga din tricotat, broderie, pictat și îndreptat icoane. Cea mai mare parte a zilei se ruga: se culca pe la opt sau nouă seara, se scula la miezul nopții pentru rugăciune până la unu, apoi iar se scula la cinci dimineața. Își învăța și nepoatele să se roage.

În Diveevo mergea să se roage la mănăstirea pustiită și îndelung pe Șanțul Maicii Domnului. Se împărtășea în sărbătorile mari la Arzamas, în satul Vyezdnoe. Cu aproximativ un an înainte de moarte a căzut la pat, cu sănătatea sleită de munca din lagăr, și și-⁠a împărțit rudelor și cunoscuților aproape toate lucrurile și icoanele. A cerut să fie îngropată în haine monahale și să i se acopere fața. A adormit în pace la 7 noiembrie 1963, iar surorile din Puza și Arzamas au venit s-⁠o petreacă. A fost îngropată lângă mormântul mucenicelor Eudoxia, Daria, Daria și Maria.

Proslăvirea

La 6 octombrie 2001, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse, sub președinția Patriarhului Alexei al II-⁠lea, a hotărât trecerea monahiei Matrona Vlasova în soborul Noilor Mucenici și Mărturisitori ai Rusiei. Sfintele ei moaște au fost aflate la 5 septembrie 2007 și se păstrează astăzi în catedrala Kazan a mănăstirii Diveevo.