Pontiu Diaconul

Sfântul Pontiu a fost diacon al Bisericii din Cartagina și ucenic al Sfântului Ciprian, episcopul Cartaginei, apoi scriitor creștin de limbă latină. A murit la mijlocul secolului al III-⁠lea. Este cunoscut ca autorul „Vieții lui Ciprian”, scrisă la scurt timp după mucenicia acestuia. Biserica îl pomenește la 25 octombrie, iar în calendarele latine la 8 martie.

Despre Pontiu ne-⁠a rămas o singură relatare, o scurtă pomenire a Fericitului Ieronim în „Despre bărbații iluștri”, capitolul 68. Celelalte știri vin din scrierea sa. Se vede din ea că a scris în parte ce a văzut el însuși sau a auzit de la cei mai în vârstă, că l-⁠a însoțit pe Ciprian în surghiunul de la Curubis, azi Korba, și că a rămas lângă el până la moartea lui. Din prefață se înțelege că nu cunoștea altă relatare a muceniciei lui Ciprian. Se vede și că era om învățat, cunoscător al Bibliei și al retoricii. Un cercetător a observat că o inscripție din micul oraș Curubis amintește un magistrat cu numele Pontiu și a bănuit că laudele aduse orașului în scriere vin dintr-⁠un patriotism local, dar alții resping sau socot nedovedită această părere.

Manuscrisele dau scrierii titlul „Viața lui Ciprian”, iar Ieronim o numește „Viața și patimile lui Ciprian”. Este împărțită în două părți, una despre viață, alta despre întâmplările care au dus la mucenicie. În prefață, Pontiu își arată părerea de rău că existau povestiri amănunțite despre mucenicia unor credincioși laici, dar niciuna despre un episcop ca Ciprian, care ar fi avut multe de povestit chiar fără mucenicie. Capitolele 3 până la 10 povestesc lucrarea lui Ciprian după convertire, iar capitolele 11 până la 19 judecățile în fața a doi proconsuli și mucenicia. Chiar dacă a cunoscut personal pe Ciprian, scrierea are puține amănunte, pentru că Pontiu se mulțumește uneori cu aluzii la lucruri pe care cititorii le știau. Folosește amintiri proprii, cum este visul profetic al lui Ciprian din 257, când a fost trimis la Curubis, scrierile lui Ciprian și un proces-⁠verbal al judecății proconsulului. S-⁠a lăsat influențat și de „Patimile sfintelor Perpetua și Felicitas”. Viața are un ton apărător la alegerea lui Ciprian ca episcop, pe care unii cartaginezi au contestat-⁠o, și la hotărârea lui de a se ascunde în prigoana lui Deciu, în loc să primească mucenicia. Unii cercetători o datează în 259, alții puțin mai târziu.