Mihail Eregodski

Sfântul Mucenic Mihail Eregodski, citeț, s-⁠a născut la 17 septembrie 1878, în familia unui citeț ereditar, ceea ce l-⁠a îndemnat, ca pe tatăl, bunicul și străbunicul său, să se dăruiască slujirii lui Dumnezeu. Prea Sfințitul Gavriil, episcopul Velikii Ustiug, l-⁠a lăsat să împlinească slujba de citeț în locul tatălui său, care era bolnav. Cei care se dăruiesc lui Dumnezeu și își potrivesc viața cu poruncile Domnului sclipesc dinăuntru, iar oamenii și-⁠l amintesc pe Mihail Eregodski ca pe un om frumos, luminos. Pe potriva lui era și soția, Ana Artemievna, care uimea prin frumusețea ei.

Leafa de la biserică nu ajungea să hrănească familia numeroasă, așa că părinții și cei șase copii munceau mult pe pământul lor. Una din fiice, Elisaveta, își amintea că, pentru a face grădină, Mihail Petrovici și fiii mai mari au trebuit să defrișeze pădure și să sădească cartofi și secară. Gospodăria era puternică, aveau cal și vacă și locuiau într-⁠o casă mare cu două etaje, în care locul principal îl avea biblioteca tatălui. Cu toate greutățile, Mihail Petrovici știa să se desprindă o clipă din zbuciumul zilnic și să fie un romantic: pentru fiica sa iubită găsea mereu margarete și i le dăruia, ca pe un dar al pădurii. Îi plăcea să stea de vorbă cu copiii satului și îi învăța cântări bisericești. În sat era foarte respectat, i se cereau cereri și petiții, și nu refuza pe nimeni.

Se apropia anul 1937 și viața familiei se măsura în ore. Familia numeroasă a fost încărcată cu impozite pe care nu le putea plăti, și i s-⁠au luat treptat calul și vaca. Mihail Petrovici a fost trimis de două ori la muncă silnică la Koslan, de fiecare dată pentru un an. Familiei i s-⁠a luat casa, lăsându-⁠i doar două odăi mici, i s-⁠a luat pământul arabil pentru a se construi acolo un spital, iar în schimb i s-⁠a dat o bucată de pământ neroditor. Au fost prigoniți și copiii mici; cel mai mare, Veaceslav, a primit un loc la birou cu condiția să se lepede de tată, și a plecat de acasă. Copiii mai mari și rudele au fost nevoiți să plece, scăpând de prigoană: Veaceslav la Leningrad, unde a murit în asediu, Petru la Sevastopol, iar Vera, care își rupsese piciorul la tăierea lemnului, a fost trimisă de tată la Arhanghelsk, de unde nu s-⁠a mai întors. Fratele lui, Gheorghe Petrovici, îl ruga să plece împreună, dar Mihail a refuzat, spunând că nu-⁠și părăsește locul unde sunt îngropați părinții. Au rămas cu el și cu Ana doar fiicele Liza și Jenia.

Chiar în condițiile acestea, Mihail Petrovici găsea puterea să-⁠i ajute pe alții. Sătenii, cărora li se interzisese să meargă la biserică, erau tulburați și nu știau ce să facă, iar el a început să adune credincioșii în casa sa. Au fost urmăriți, iar a doua zi după adunare directorul școlii a chemat-⁠o pe Jenia și pe Liza și a început să le întrebe cine a venit și pentru ce; fetele au răspuns: „Nu știm nimic, dormeam pe cuptor și nu am văzut nimic”. O nouă lovitură pentru oameni a fost dărâmarea bisericii sub ochii lor. Mihail Eregodski era atunci la câmp, la cosit fân, iar sătenii au alergat să-⁠i spună. Biserica a fost decapitată, iar clopotul mare s-⁠a prăbușit pe pământ. Când a ajuns în sat, de pe biserică se smulgeau deja scândurile; Eregodski i-⁠a rugat și i-⁠a implorat să lase clădirea, care nu-⁠i vinovată cu nimic și poate încă să slujească oamenilor. Nu l-⁠au ascultat tinerii, iar el a cerut ajutorul sătenilor. Lucru uimitor, clădirea a fost apărată. Lângă biserică a fost aprins un rug mare, în care se aruncau cărți și icoane; fetele mai îndrăznețe au scos din foc icoane care nu apucaseră să ardă și le-⁠au dus acasă. Ucigașii n-⁠au cruțat nimic sfânt: au mers la cimitirul vechi și au scos placa de fontă de pe mormântul lui Petru Alexandrovici, tatăl lui Mihail Eregodski, și au trimis-⁠o la topit cu clopotul, dar crucea de pe mormântul tatălui Mihail a reușit s-⁠o ascundă.

Lumea cea veche fusese distrusă, iar oamenilor li se impuneau alte idei, dar Mihail Eregodski era o piedică. S-⁠a hotărât să fie înlăturat. La 10 august 1937, pe când el și soția lucrau pe câmp, la șaptesprezece verste de sat, un trimis l-⁠a chemat la sfatul sătesc. Mihail s-⁠a întors singur în sat, iar noaptea au venit la copiii lui cu percheziție. Din sfatul sătesc nu s-⁠a mai întors; dimineața a sosit soția, a aflat și nu putea crede, plângea îndelung și spunea că el a trecut prin trei războaie și a rămas viu, iar acum l-⁠au luat pentru totdeauna. Nu i s-⁠a îngăduit să-⁠și ia rămas bun de la familie; l-⁠au urcat într-⁠o căruță cu alți oameni și l-⁠au dus la Koslan. Sătenii au aflat și au ieșit pe drum să-⁠i petreacă; mulți plângeau, unii încercau pe ascuns să-⁠i vâre în mână pâine sau bani. Drumul pe care au fost duși oamenii nevinovați osândiți nu se astupă nici astăzi.

Copiii așteptau să se întoarcă tatăl, alergau la drum și priveau dacă nu se arată căruța. La Eregodski s-⁠au luat toate bunurile și s-⁠a confiscat casa, iar sătenilor milostivi nu li se îngăduia să ajute familia „dușmanului poporului”: tot ce aduceau oamenii se lua a doua zi. Fiica Elisaveta a aflat peste treizeci de ani, de la un necunoscut care a intrat în casă, că tatăl ei a fost împușcat îndată după sosirea la Syktyvkar. Mai târziu s-⁠a aflat că Mihail Eregodski a fost arestat la 10 august 1937, la 29 august 1937 troika UNKVD l-⁠a osândit la moarte, iar la 31 august 1937 sentința a fost executată. Pe temeiul unei legi din 18 octombrie 1991, a fost reabilitat. Abia după aceea Elisaveta a început să povestească nepoților despre tatăl ei. Fiica ei își amintea că a găsit-⁠o odată pe mama ei foarte bucuroasă: găsise în pădure margaretele iubite de tatăl ei, care dispăruseră odată cu arestarea lui și au reapărut după reabilitare. A mutat florile și le-⁠a sădit lângă casă. S-⁠a păstrat până astăzi și clădirea fostei biserici, apărată cândva de Mihail Petrovici.

Este pomenit la 31 august, în ziua morții, după stilul nou, odată cu Soborul Noilor Mucenici și Mărturisitori ai Bisericii Ruse (zi mișcătoare) și, la 11 februarie, cu Soborul sfinților din Komi.