Sofronie Saharov

Sfântul Cuvios Sofronie Saharov, numit și Sofronie de la Essex sau Sofronie Athonitul, a fost un arhimandrit rus din veacul al XX-⁠lea, ucenicul și biograful Sfântului Siluan Athonitul. Născut la Moscova în 1896, pictor în tinerețe, a devenit monah la Muntele Athos, iar în 1959 a întemeiat Mănăstirea Sfântul Ioan Botezătorul din Tolleshunt Knights, în comitatul Essex din Anglia. Biserica îl cinstește ca pe unul dintre marii nevoitori și teologi ortodocși ai veacului trecut, iar Patriarhia Ecumenică l-⁠a trecut în rândul sfinților în 2019.

Copilăria la Moscova

Serghei Semionovici Saharov s-⁠a născut la 22 septembrie 1896, la Moscova, într-⁠o familie ortodoxă. Tatăl său, Semion Vasilievici, era târgoveț din Bronnaia Sloboda, iar mama sa se numea Ecaterina Evghenievna. A crescut într-⁠o casă cu nouă copii, patru frați și patru surori. Unul dintre frații mai mici, Semion, a ajuns mai târziu profesor și dirijor la Teatrul Bolșoi.

Duhul rugăciunii l-⁠a deprins de la dădaca sa, care îl lua cu ea la biserică. Copil fiind, se ruga uneori câte trei sferturi de oră. După propria lui mărturie, încă de mic a cunoscut lumina necreată, pe care o descria mai târziu ca pe arătarea lui Hristos Dumnezeu într-⁠o lumină care nu ține de loc sau de volum. Citea mult, mai ales pe marii scriitori ruși.

Pictorul

Înzestrat cu un mare talent artistic, a studiat la Academia de Arte între 1915 și 1917, apoi la Școala de pictură, sculptură și arhitectură din Moscova, unde a rămas până în 1922. În anii Primului Război Mondial a fost ofițer în trupele de geniu. În 1918 a fost arestat de două ori de poliția politică sovietică.

Pentru el arta era un mijloc aproape mistic de a căuta frumusețea veșnică, de a trece dincolo de realitatea văzută. Această experiență l-⁠a ajutat mai târziu să deosebească lumina minții omenești de lumina necreată a lui Dumnezeu.

În anii de studiu, iubirea personală propovăduită de creștinism i s-⁠a părut mărginită, iar el s-⁠a depărtat de credința copilăriei. A căutat în misticile Indiei un Absolut impersonal, prin meditație și filozofie.

Paris și întoarcerea la Hristos

În 1921 sau 1922 a părăsit Rusia, pe de o parte ca să-⁠și continue arta în Apus, pe de alta pentru că nu împărtășea ideile marxiste. După câteva luni în Italia și la Berlin, s-⁠a stabilit la Paris. Tablourile lui au fost expuse în saloanele pariziene și au atras atenția presei franceze.

Arta nu l-⁠a putut însă mulțumi, iar cunoașterea rațională nu răspundea la marea întrebare a morții. A înțeles că porunca de a-⁠L iubi pe Dumnezeu din toată ființa nu este un sfat psihologic, ci calea însăși a legăturii cu Dumnezeu, și că iubirea nu poate fi decât personală. În Sâmbăta Mare a anului 1924 s-⁠a întors la Hristos și a trăit din nou vederea luminii necreate, mai puternic decât oricând în viața sa. După aceasta s-⁠a depărtat de pictură.

A fost printre primii studenți ai Institutului Teologic Sfântul Serghie din Paris, unde i-⁠a avut ca profesori pe Serghei Bulgakov și Nikolai Berdiaev. Influența lor asupra lui a rămas însă limitată. Studiul teologic de catedră nu l-⁠a mulțumit, așa că în 1925 a părăsit Parisul.

Monah la Sfântul Munte

Trecând prin Iugoslavia, a ajuns la Muntele Athos și a fost primit la 8 decembrie 1925 în Mănăstirea rusă Sfântul Pantelimon. Căuta acolo să învețe rugăciunea și atitudinea dreaptă față de Dumnezeu. La 18 martie 1927 a fost tuns în monahism cu numele Sofronie.

În 1930 l-⁠a cunoscut pe Cuviosul Siluan Athonitul, care a devenit părintele lui duhovnicesc și cea mai mare înrâurire din viața sa. Siluan nu avea un sistem teologic, dar trăia teologia, iar Sofronie avea să pună mai târziu în cuvinte ceea ce învățase de la el. La 13 mai 1930, Sfântul Nicolae Velimirovici, episcopul Jicei, l-⁠a hirotonit ierodiacon.

Între 1932 și 1946 a purtat o corespondență cu David Balfour, un catolic care trecuse la Ortodoxie. Scrisorile arată cât de bine îi cunoștea pe Sfinții Părinți și l-⁠au silit să-⁠și limpezească gândirea teologică. Multe dintre temele lui de mai târziu se află deja în aceste scrisori.

În 1935 s-⁠a îmbolnăvit grav și a fost aproape de moarte. A scăpat cu viață, iar la 1 decembrie 1935 a primit schima mare.

Pustia Athonului

Cuviosul Siluan a trecut la Domnul la 24 septembrie 1938. După povața lui, Sofronie a ieșit din mănăstire și a mers în pustia Athonului, întâi la Karulia, apoi într-⁠o peșteră lângă Mănăstirea Sfântul Pavel. Anii celui de-⁠al Doilea Război Mondial au fost pentru el o vreme de rugăciune atât de intensă pentru lume încât i-⁠au slăbit sănătatea. Atunci a înțeles adânc legătura care unește pe toți oamenii.

În 1941 a fost hirotonit ieromonah și a devenit duhovnicul multor monahi athoniți. De la 15 februarie 1942 a fost duhovnic al Mănăstirii Sfântul Pavel, iar între 1943 și 1947 a trăit în chilia Sfânta Treime de la Schitul Nou.

Când trupele germane au ocupat Athosul în 1941, Sfânta Chinotită a cerut cruțarea mănăstirilor. Pentru că știa bine limba germană, părintele Sofronie a fost rugat să-⁠i însoțească pe ofițerii germani veniți în Sfântul Munte. Mai târziu a fost învinuit pe nedrept de colaborare din această pricină.

Din nou în Franța

După război, împreună cu alți monahi ruși, a trebuit să plece de la Athos din motive politice. Pricinile plecării au fost mai multe: dorința de a publica scrierile lui Siluan, de a-⁠și încheia studiile, sănătatea slăbită și greutățile monahilor străini în Grecia de atunci. În 1947 a ajuns în Franța, ajutat de David Balfour să obțină pașaport.

A fost primit în ultimul an la Institutul Sfântul Serghie, dar a fost îndepărtat pentru că intrase în clerul exarhatului Patriarhiei Moscovei și nu voia să tăgăduiască harul acesteia. A slujit atunci ca preot ajutător la biserica Sfântul Nicolae a Casei rusești pentru bătrâni de la Sainte-⁠Geneviève-⁠des-⁠Bois și ca duhovnic. Tot atunci a suferit o operație grea pentru un ulcer la stomac.

În 1948 a scos, multiplicată de mână, prima ediție a cărții „Starețul Siluan”, cu o prezentare a învățăturii acestuia despre rugăciunea pentru toată lumea, despre părăsirea de către Dumnezeu și despre unitatea întregii omeniri. Între 1950 și 1957 a lucrat cu Vladimir Lossky la revista exarhatului rus din Europa Occidentală. În 1952 a apărut la Paris prima ediție tipărită a cărții, care i-⁠a făcut cunoscuți în toată lumea pe Siluan și pe ucenicul său.

La 25 aprilie 1954 a fost ridicat la treapta de arhimandrit. În 1956 a strâns o mică obște monahală la o fermă de lângă Sainte-⁠Geneviève-⁠des-⁠Bois, dar nu a putut întemeia o mănăstire deplină în Franța.

Mănăstirea din Essex

În jurul lui se adunaseră mulți care doreau viața monahală. La 4 martie 1959 s-⁠a mutat în Anglia, iar în același an a luat ființă obștea Sfântului Ioan Botezătorul de la Tolleshunt Knights, lângă Maldon, sub ocrotirea mitropolitului Antonie (Bloom) de Suroj. În 1965, cu binecuvântarea patriarhului Alexei al Moscovei, mănăstirea a trecut sub omoforul Patriarhiei Ecumenice, care i-⁠a dat mai târziu rang de mănăstire stavropighială.

Părintele Sofronie a fost primul ei egumen, între 1959 și 1974. În această obște de monahi și monahii de multe neamuri a făcut o schimbare liturgică îndrăzneață: Utrenia, Vecernia și Ceasurile au fost înlocuite cu Rugăciunea lui Iisus, rostită în comun cam două ore dimineața și două ore seara. La început practica a părut ciudată multora, dar criticile s-⁠au potolit, iar alte obști au început să o preia.

La 1 septembrie 1974 s-⁠a retras din egumenie și a rămas duhovnicul mănăstirii.

Scrierile

Au urmat ediții tot mai complete despre Sfântul Siluan: în 1973 viața lui, în 1975 scrierile lui, iar în 1977 a apărut cartea „Viața Lui este a mea”. În 1985 a publicat autobiografia sa duhovnicească, „Vom vedea pe Dumnezeu precum este”, în care descrie din propria experiență viața tainică a nevoinței ortodoxe. Cartea a fost primită bine în Apus, dar a fost aspru criticată de unii cititori ruși, iar critica și boala l-⁠au făcut să nu mai scrie.

După moartea lui au apărut cartea „Despre rugăciune” și multe alte volume de scrisori și cuvântări. Strănepotul său, Nicolae Saharov, a scris un studiu amplu despre teologia lui, cu accent pe ideea „inimii care cunoaște”. Una dintre învățăturile sale spune că viața oricărei făpturi raționale se mișcă între iubirea de Dumnezeu până la ura de sine și iubirea de sine până la ura de Dumnezeu.

Boala și trecerea la Domnul

În ultimii ani a suferit de cancer. Într-⁠o scrisoare din aprilie 1991 mărturisea că nu mai are putere, că zilele și nopțile îi trec în lupta cu durerea, că nu mai poate sluji Liturghia și nici umbla singur.

Mănăstirii i se spusese că își poate îngropa monahii pe propriul teren numai într-⁠o criptă subterană, care a început să fie construită. Părintele Sofronie spunea că nu va muri până nu va fi gata cripta. Aflând că lucrarea se va încheia la 12 iulie 1993, a spus că va fi pregătit. A trecut la Domnul la 11 iulie 1993, iar la înmormântarea din 14 iulie au venit monahi din toată lumea. Obștea număra atunci 25 de viețuitori.

Maica Elisabeta, cea mai vârstnică dintre monahii, a murit curând după el, la 24 iulie, așa cum spusese părintele Sofronie, că el va pleca întâi și ea la puțină vreme după.

Cinstirea

În octombrie 2019, la Muntele Athos, Patriarhul Ecumenic Bartolomeu a anunțat cercetarea canonizării sale, iar la 27 noiembrie 2019 Sfântul Sinod al Patriarhiei Ecumenice l-⁠a trecut în rândul sfinților. Este prăznuit la 11 iulie. Mormântul său se află în cripta Mănăstirii Sfântul Ioan Botezătorul din Essex, cercetată de pelerini din multe țări. În România a fost făcut cunoscut mai ales prin ucenicul său, părintele Rafail Noica, iar mulți îl socotesc, alături de Dumitru Stăniloae, Iustin Popovici și Ioannis Romanidis, între marii teologi ortodocși ai veacului al XX-⁠lea.