Nicolae Benevolenski

Sfântul Sfințit Mucenic Nicolae Benevolenski a fost protoiereu la Zagorsk (Serghiev Posad), nepotul starețului Alexie de la Zosima, și a murit în lagărul Karaganda la 16 mai 1941.

Familia și chemarea

S-⁠a născut la 30 martie 1877 la Moscova, în familia preotului Vladimir Pavlovici Benevolenski și a Ecaterinei Alexeevna. Tatăl slujea la biserica Sfântului Simeon Stâlpnicul, unde îl înlocuise pe socrul său, preotul Alexei Petrovici Solovev, tatăl viitorului stareț ieroschimonahul Alexie. Nicolae era nepotul preferat al starețului și, pe când învăța la Academia Teologică din Moscova, îl vizita aproape în fiecare duminică. În vara lui 1897 a mers împreună cu el să aleagă un loc de viață monahală; starețul își amintea mai târziu liniștea pădurii și sihăstria Paraclitului de pe drum, dar Providența l-⁠a dus la Pustnicia Zosima din Smolensk. Nicolae a rămas cu dragoste pentru unchiul său, iar după moartea lui, în 1928, mulți dintre fiii duhovnicești ai starețului au venit la părintele Nicolae.

A absolvit școala teologică în 1892, seminarul din Moscova în 1898 și a intrat la Academie. În 1901 a cerut, într-⁠o scrisoare plină de căldură, să fie tuns monah, iar mitropolitul Vladimir a binecuvântat tunderea. Apoi s-⁠a îndoit că această cale este pe măsura lui și a renunțat, deși legămintele din inimă i-⁠au rămas. A absolvit Academia în 1902 și a fost trimis ca profesor de teologie la seminarul din Oriol. În 1909 s-⁠a căsătorit cu Agnia, fiica unui preot din Moscova, și în același an a fost hirotonit preot pentru biserica Sfântului Nicolae din Novaia Slobodă. A înțeles slujirea preoțească înainte de toate ca slujire a poporului credincios, a ajutat material pe cei săraci și nu cerea plată pentru slujbe de la cei lipsiți. Din 1917 a fost rectorul bisericii Sfântului Simeon Stâlpnicul, unde slujiseră bunicul și tatăl său, până la închiderea ei; de câteva ori a slujit acolo cu Patriarhul Tihon. A primit crucea pectorală în 1921, rangul de protoiereu în 1923, crucea cu podoabe în 1926 și palița în 1929.

Prigoana

În 1929 biserica Sfântului Simeon a fost închisă, iar părintele a trecut la biserica Acoperământului Maicii Domnului. Familia lui, strânsă în două camere ale unui apartament, a fost dată în judecată de un vecin muncitor și obligată să se mute în zece zile, așa că părintele Nicolae a plecat la Serghiev Posad, unde a găsit greu găzduire, căci se plimba în rasă. În 1932 familia a fost percheziționată de OGPU; fiica Vera a mers la Moscova să-⁠l avertizeze pe tatăl ei, care a rămas o săptămână acolo. În 1933 a trecut la biserica Înălțării din Serghiev Posad, iar în 1934 a primit mitra. Predica mereu, fără să ia seama la dușmănia puterii, deși soția îi cerea să se abțină. Odată, noaptea târziu, doi străini l-⁠au chemat să împărtășească o muribundă, iar el a șovăit, temându-⁠se de o capcană; soția i-⁠a spus să meargă, căci duce Sfintele Daruri, și el a mers și a împărtășit-⁠o.

În 1939 a fost numit rector onorific protoiereul Teodor Kazanski, informator al NKVD, care a trimis rapoarte despre „alexeevism”, o „sectă” după stareț, și despre nepotul lui. În august 1939 părintele Nicolae a fost chemat la NKVD și, sub amenințarea impozitelor și a închisorii, a cedat o clipă și a semnat un angajament de a da informații. Ieșind, a înțeles pe deplin ce lucru a făcut, iar după o săptămână, cu lucrurile pentru închisoare strânse, s-⁠a prezentat la locul de întâlnire și a spus că nu va da nicio informație. Nu a fost arestat atunci. În octombrie 1939 s-⁠a mutat la biserica Sfântului Ilie, dar Teodor Kazanski a continuat să-⁠l viziteze și să-⁠l raporteze. La 9 ianuarie 1940 s-⁠a emis mandatul de arestare.

Arestarea și lagărul

La 11 ianuarie 1940, la șase dimineața, agenții NKVD au venit la casă. Părintele Nicolae era la slujbă; l-⁠au lăsat să sfârșească Liturghia și o slujbă de înmormântare pentru învățătoarea copiilor lui, iar după percheziție, la ora trei după-⁠amiază, i-⁠a binecuvântat pe cei de acasă cu icoane și a plecat. A fost dus la Moscova, apoi la închisoarea Taganka. La interogatorii, care începeau după-⁠amiaza și se terminau noaptea, a recunoscut că regretă puterea țarului, că a criticat politica sovietică în privința războiului cu Finlanda, a școlilor fără religie și a închiderii bisericilor, dar a negat că ar fi vorbit despre răsturnarea puterii. Dosarul a fost trimis Consfătuirii Speciale din pricina informatorilor care nu puteau fi dezvăluiți în instanță. La 3 iunie 1940 aceasta l-⁠a condamnat la cinci ani de lagăr de muncă. A fost trimis în Kazahstan, la Karlag, apoi la secția Spasskoe, un lagăr pentru invalizi.

Din lagăr a scris zece scrisori familiei, rare și pline de blândețe: despre munca la dig, la depozitul de legume, despre foamea de slujbă și despre nevoia lui de sare, ceapă și un pieptene, cerându-⁠le tuturor iertare. În ultima, din 19 aprilie 1941, le ura Paști fericit din spital. A murit la 16 mai 1941 în secția Spasskoe a lagărului Karaganda și a fost îngropat într-⁠un loc necunoscut.

Este pomenit la 16 mai, la 7 februarie (zi mobilă), în soborul noilor mucenici și mărturisitori, la 5 septembrie (zi mobilă), în soborul sfinților din Moscova, și la 10 decembrie, în soborul noilor mucenici de la Radonej, după stilul nou.