Nicolae Probatov

Sfântul Sfințit Mucenic Nicolae Probatov a fost preot în satul Aglomazovo, din gubernia Tambov, și a fost împușcat în 1918 de o ceată pedepsitoare, împreună cu douăsprezece alte persoane din sat.

Viața

S-⁠a născut în 1874, în satul Ignatievo, lângă orașul Kadom, gubernia Tambov, cel mai mic fiu al preotului satului, Alexandru Nikolaevici Probatov, și al Elikonidei. A învățat la școala din Kasimov și la seminarul din Tambov, în mare lipsă, după cum arată scrisorile către fratele său, protoiereul Vasile: uneori hainele i se purtaseră atât de tare, încât colegii râdeau de el. După seminar s-⁠a căsătorit cu Varvara Algebraistova, cea mai mică fiică a preotului din Temirevo, și, după obiceiul vremii, au făcut o călătorie de nuntă la Mănăstirea Sarov. În 1899 a fost hirotonit preot și numit al doilea preot la biserica din Temirevo, dar dorea să slujească singur, și în 1906 a primit parohia din Aglomazovo, cu o biserică de lemn a Bobotezei, ridicată în 1779. În 1910 a înnoit catapeteasma ruinată și, prin ostenelile lui, s-⁠a închegat un cor frumos. Înainte de Liturghie se ruga mult și cu osârdie, slujea cu însuflețire și evlavie și spunea despre slujbă: „Am în altar un colț de rai.” Satul avea o sută cincizeci de case și peste o mie de enoriași, iar el a ridicat o clădire încăpătoare de lemn pentru o școală parohială în care puteau învăța două sute de copii. Era un predicator talentat și preda religia în școală. Familia trăia în sărăcie, dar nu lua plată pentru slujbe și avea mereu doar două perechi de încălțăminte, una de iarnă și una de vară.

La începutul Primului Război Mondial, episcopul Chiril al Tambovului a rugat clerul să meargă preoți în armata activă. Au răspuns puțini. Părintelui Nicolae i s-⁠a făcut rușine de vorbele celorlalți și, deși avea trei copii, cel mare de paisprezece ani și cei mici, fiul și fiica, de un an, a plecat ca preot de regiment la regimentul întâi Bahmut, care lupta cu austriecii. Pe front a văzut cât de puțină credință mai era între oameni.

Uciderea

În 1918, după ce părintele Nicolae a binecuvântat pe țărani să se ridice împotriva puterii sovietice („Vă binecuvântez să mergeți la luptă împotriva prigonitorilor Bisericii lui Hristos”), țăranii, înarmați cu topoare și furci, au pornit spre orașul ținutului, la douăzeci și cinci de verste. Pe drum hotărârea multora s-⁠a topit și s-⁠au întors acasă; unii au alergat în oraș să-⁠i prevină pe bolșevici. Când ceilalți s-⁠au apropiat, au fost loviți de focul unei mitraliere din clopotniță și mulțimea s-⁠a risipit. Părintele Nicolae, deschizând la întâmplare Apostolul, a citit: „Credincios este Dumnezeu, Care nu va îngădui să fiți ispitiți peste puterile voastre”, și s-⁠a liniștit, încredințându-⁠și viața voii lui Dumnezeu. Țăranii îi spuneau: „Fugi, părinte, te omoară.” „Nu am fugit niciodată și nu fug nici acum.” Casnicii au plecat, a rămas doar fiul cel mare, Alexandru. Văzând de departe ceata pedepsitoare, a spus clătinând din cap: „Vin legiunile romane.”

Pedepsitorii s-⁠au așezat într-⁠o casă mare de cărămidă, iar toți arestații au fost duși în pivniță; listele le făcea învățătorul satului, un necredincios care nu iubea biserica și pe preot. Arestații au fost interogați cu bătăi și batjocuri. Părintele Nicolae a fost bătut cu vergi peste tălpi ca să danseze: „Nu am dansat niciodată și nu voi dansa nici înaintea morții.” Ultima Liturghie înainte de arestare o slujise de praznicul Icoanei de la Kazan. Călăii îl luau în râs: „Ocrotitoare osârdnică. Ție te-⁠ai rugat, de ce nu te ocrotește?” Răspundea: „Hristos a răbdat fără de păcat, iar noi răbdăm pentru păcatele noastre.” Dintre femei, comandantul a lăsat doar pe Agafia, singură în lume, pentru care nimeni nu putea cere. Seara, după ce toți s-⁠au spovedit, optsprezece oameni au fost scoși din pivniță pentru a fi împușcați. Părintele Nicolae a spus: „Doamne, iartă-⁠le, că nu știu ce fac.” S-⁠a tras o salvă. Deși se întunecase de tot, el s-⁠a ridicat cu mâinile ridicate și a continuat să se roage cu glas tare: „Cu adevărat este cuvenit să te fericim pe Tine, Născătoare de Dumnezeu…” și a fost ucis cu a doua salvă. Dintre optsprezece, treisprezece au fost uciși, ceilalți s-⁠au târât noaptea până la case apropiate și au fost ascunși, iar de la ei se știu amănuntele. Au fost uciși starostele bisericii Cosma Egorovici, țăranii Victor Krasnov, Naum și Filip (tată și fiu), Ioan, Pavel, Andrei, Pavel, Vasile, Alexei, Ioan și Agafia.

A doua zi dimineața, țăranii au venit cu o căruță să-⁠i ia pe cei uciși, împreună cu fiul preotului, Alexandru. Nisipul era îmbibat de sânge, și Alexandru a luat stratul de deasupra și l-⁠a pus pe căruță. Trupul preotului era țeapăn, cu mâinile ridicate la ultima rugăciune, cu degetele ținute pentru binecuvântare. Când l-⁠au dus prin sat, țăranii se uitau pe ferestre și spuneau: „Părintele ne binecuvântează și mort.” Preoteasa s-⁠a întors acasă în aceeași zi și a cerut voie să-⁠l îngroape lângă biserică. „Cum? Câinelui moarte de câine; trebuie dus la gunoi. Mulțumiți-⁠vă că vă lăsăm să-⁠l îngropați la cimitir”, au răspuns pedepsitorii. Să-⁠l prohodească au venit preoții din parohiile vecine, părintele Pavel Malțev din Usadî și părintele Maxim din Staroe Berezovo; părintele Pavel fusese prieten cu el și se înțeleseseră dinainte ca cel rămas să-⁠l prohodească pe celălalt dacă unul ar fi ucis. Slujba s-⁠a făcut în casa lui, cu ferestrele acoperite cu pânză neagră, ca pedepsitorii să nu vadă, iar înmormântarea, în toiul nopții.

În august 2000 Sinodul arhieresc jubiliar l-⁠a numărat între sfinții noi mucenici și mărturisitori. Biserica Bobotezei din Aglomazovo a fost nimicită sub puterea sovietică; în 1953 s-⁠a hotărât dărâmarea ei, iar în mai 2012 s-⁠a pus temelia unei biserici noi, închinate Sfântului Nicolae Probatov; biserica a fost zidită.

Este pomenit la 11 noiembrie, la 23 iunie, în soborul sfinților din Riazan, și la 7 februarie (zi mobilă), în soborul noilor mucenici și mărturisitori, după stilul nou.