Nicolae Țvetkov

Sfântul Sfințit Mucenic Nicolae Țvetkov a fost protodiacon la catedrala din Volokolamsk și a fost împușcat la poligonul Butovo la 27 septembrie 1937.

Viața

S-⁠a născut la 8 martie 1879, în satul Nikolskoe din ținutul Zvenigorod, în familia diaconului Ioan Glebovici Țvetkov. Tatăl, cuprins de patima beției, nu își lucra pământul, îl dădea în arendă și cheltuia banii, așa că familia cu patru copii trăia în sărăcie. Nicolae a crescut evlavios și visa din copilărie să slujească Biserica. Ținea un jurnal în care nota nu numai întâmplările, ci și gândurile și lămuririle slujbelor, iar între pagini a desenat chiar și primii lui ghete, cumpărați târziu, când a fost dat la școală. A absolvit școala teologică și seminarul de la Vifania, în 1900. În 1901 catedrala din Volokolamsk a căutat un diacon cu glas bun, iar alegerea a căzut pe el. S-⁠a căsătorit cu orfana Ana și a fost hirotonit diacon pentru acea catedrală. Și-⁠a luat părinții bătrâni în casă; tatăl continua să bea și s-⁠a stins în 1908 în stare de beție. Moartea tatălui l-⁠a zguduit pe fiu: și-⁠a schimbat cu totul viața, s-⁠a mutat într-⁠o chilie din clopotniță, a dus o viață de post și rugăciune, petrecând uneori toată noaptea în rugăciune, și și-⁠a umplut odăița de icoane. A ajutat pe toți sărmanii și suferinzii: trimitea lemne, haine, încălțăminte, iar tot ce primea din venitul clerului împărțea pe drum, până când soția a cerut să i se dea banii ei, avea deja două fetițe. Printre oameni se purta ca un nebun pentru Hristos, răspundea la întrebări cu ghicitori și proverbe și purta adesea în mână o floare, pe care o mirosea, vara una vie, iarna una artificială; chiar și în închisoare ieșea la vizite cu floarea în mână.

În fiecare vară clerul mergea în procesiuni prin satele din jurul Volokolamskului cu icoana sculptată a Sfântului Nicolae, iar părintele Nicolae însoțea cel mai des icoana. Se adunau mii de oameni, iar procesiunea ținea zeci de kilometri. Pentru slujirea sa fără prihană a fost ridicat la rangul de protodiacon. Viața de nevoință, smerenia adâncă și faptele milei i-⁠au dăruit, în cele din urmă, darurile înainte-⁠vederii și ale facerii de minuni, iar tot mai mulți oameni veneau la el după sprijin în rugăciune.

Prigoana

Nu a fost arestat o singură dată. În 1918 a suferit umiliri și muncă silnică. În 1923 a fost condamnat la zece ani de lagăr într-⁠un dosar născocit și a fost eliberat mai devreme, în 1929. În 1931 a fost arestat din nou și condamnat la trei ani. În lagăr a răbdat cu smerenie ofensele celorlalți, spunând: „Eu pot răbda, ei nu.” La 18 iunie 1934 a fost eliberat din lagărul Mariinsk și s-⁠a întors la Volokolamsk, unde a locuit la fiii lui duhovnicești și la fratele său diacon.

La 27 august 1937 a fost arestat și, la interogatoriul din 6 septembrie, a spus că nu slujește în nicio biserică, dar nu s-⁠a lepădat de rang, și că, vorbind cu credincioșii care i-⁠au cerut sfat și s-⁠au plâns de viața grea, le-⁠a spus să nădăjduiască în Dumnezeu și să se roage. A fost dus la Taganka, în Moscova, unde la 22 septembrie a fost întrebat dacă se recunoaște vinovat de agitație antisovietică și a răspuns că nu. La 26 septembrie troica NKVD l-⁠a condamnat la moarte, iar în ziua următoare a fost împușcat și îngropat într-⁠o groapă comună necunoscută, pe poligonul Butovo.

Este pomenit la 28 septembrie, la 29 mai (zi mobilă), în soborul noilor mucenici de la Butovo, și la 5 septembrie (zi mobilă), în soborul sfinților din Moscova, după stilul nou.