Simeon al Tesalonicului

Sfântul Simeon al Tesalonicului a fost monah, teolog și arhiepiscop al Tesalonicului în prima parte a veacului al XV-⁠lea, cel din urmă păstor al cetății înainte de căderea ei sub turci. Se numără printre cele mai de seamă figuri ale Bisericii din vremea Bizanțului târziu și este socotit cel mai mare liturgist bizantin. A trecut la Domnul în septembrie 1429, iar Biserica îl cinstește la 15 septembrie.

Tinerețea și monahismul

Simeon s-⁠a născut la Constantinopol, în a doua parte a veacului al XIV-⁠lea, după unii istorici între 1381 și 1387. Numele de botez nu este cunoscut; Simeon este numele său monahal. Scrierile lui arată că a primit o temeinică pregătire bisericească și teologică, fiind un bun cunoscător al Sfintei Scripturi și al Sfinților Părinți. S-⁠a călugărit, probabil la mănăstirea fraților Calist și Ignatie Xanthopoulos din Constantinopol, a trăit într-⁠o chilie mică, a fost aplecat spre isihasm și spre teologia Sfântului Grigorie Palama, a fost hirotonit ieromonah, a slujit ca predicator și duhovnic și, după spusele istoricilor, a frecventat curtea patriarhală.

Arhiepiscopul Tesalonicului

În 1416 sau 1417 a fost ales arhiepiscop al Tesalonicului. A fost sfințit la Constantinopol, după rânduiala ierarhilor din Patriarhia Constantinopolului, iar întronizarea lui în oraș a venit, se pare, cu oarecare întârziere, fiindcă cetatea era strânsă tot mai mult în cercul otoman. După spusele lui, sănătatea i s-⁠a clătinat în noul scaun, dar s-⁠a întărit prin rugăciunea către Sfântul Mare Mucenic Dimitrie, ocrotitorul cetății. A fost un apărător neînfricat al Ortodoxiei și s-⁠a îngrijit de înnoirea vieții liturgice din eparhie, iar prin învățătură și buna rânduială a slujbelor s-⁠a făcut cunoscut.

Când a ajuns la Tesalonic, cetatea era înconjurată de oștile otomane. În iunie 1422 a plecat pe ascuns la Constantinopol, ca să-⁠l convingă pe împărat să trimită mai multe oști, dar a ajuns doar la Muntele Athos, scăpând la mustață de turcii care începeau asediul. La Athos a fost îndemnat să se întoarcă. De atunci a păstorit orașul într-⁠o vreme grea, asediat de sultanul Murad al II-⁠lea. Neprimind ajutor de la Constantinopol, guvernatorul Andronic Paleologul a hotărât, în 1423, să predea cetatea Veneției, în nădejdea că republica o va păstra departe de turci.

Simeon nu voia ca Tesalonicul să fie dat nici turcilor, nici latinilor. A reușit totuși ca în înțelegerea cu venețienii să fie trecute condițiile care asigurau drepturile bisericești ale eparhiei, iar cetatea a rămas credincioasă Bisericii Ortodoxe, rezistând ispitei de a trece în deplină supunere canonică față de Biserica Romei pentru a primi ocrotire. Stăpânirea venețiană nu a oprit totuși asediul, iar starea orașului a rămas disperată. Simeon povestește aceste întâmplări în Logos Historikos.

A murit pe neașteptate, în septembrie 1429, cu câteva luni înainte ca Tesalonicul să cadă în mâinile otomanilor, în martie 1430. Era iubit încă din viață pentru virtutea, dreptatea și grija lui pentru cei lipsiți, iar la moartea lui l-⁠au plâns și venețienii catolici, și evreii.

Scrierile

Simeon a lăsat o operă bogată, în primul rând liturgică, dar și pastorală, canonică, dogmatică, apologetică, morală, istorică și politică, între care predici, scrisori pastorale, o cuvântare despre preoție și numeroase imnuri. Cea mai întinsă lucrare a sa este Dialogul întru Hristos, care începe cu o parte lungă împotriva ereziilor și se ocupă apoi de fiecare dintre slujbele Bisericii; alte lucrări sunt Despre unica credință adevărată a noastră creștină și Despre sfintele rânduieli și taine ale Bisericii. Unele texte ale lui despre Rugăciunea lui Iisus se află în Filocalie.

Tâlcuiește amănunțit toate rânduielile slujbelor, cu o înclinare spre explicarea mistică, în urma Sfântului Dionisie Areopagitul, de aceea este numit „mistagogul”. A scris și lucrări de apărare a Ortodoxiei, îndreptate mai ales împotriva latinilor, și a lăsat cuvântul că binele cel adevărat al oamenilor este să fie ortodocși, iar dacă nu, mai bine să moară.

Cinstirea

Sfântul Simeon a fost canonizat la 14 aprilie 1981 de Patriarhia Ecumenică, iar Biserica îl pomenește la 15 septembrie.