Nicon cel Mare de la Peșteri

Cuviosul Nicon cel Mare a fost unul dintre primii ucenici ai Cuviosului Antonie al Peșterilor, duhovnicul care l-⁠a tuns în monahism pe Cuviosul Teodosie, ctitorul unei mănăstiri a Maicii Domnului la Tmutarakan, pe țărmul Mării Negre, și egumen al Mănăstirii Peșterilor din Kiev între 1078 și 1088. Cronica îl numește „cel înțelept” și „cel mare”, iar mulți istorici văd în el pe unul dintre întemeietorii scrierii de letopisețe în Rusia Kieveană. Moaștele sale se află în Peșterile Apropiate ale Lavrei.

Primul ucenic al Cuviosului Antonie

Despre viața lui înainte de venirea la Peșteri nu se știe nimic. Cel mai târziu în 1058 s-⁠a așezat lângă Cuviosul Antonie, în peștera de pe malul Niprului, fiind deja monah și preot. Antonie, care nu era preot, i-⁠a încredințat lui tunderea în monahism a celor ce veneau; așa l-⁠a tuns Nicon și pe tânărul Teodosie, viitorul egumen și părinte al vieții de obște din Rusia.

Cronicarul Nestor îl numește „înțeleptul” și „marele” Nicon: primul cuvânt arată învățătura lui aleasă, al doilea autoritatea deosebită pe care o avea printre monahii ruși. În acei ani el era, de fapt, conducătorul monahilor din Rusia Kieveană. Din această pricină istoricul M. D. Priselkov a presupus că sub numele de Nicon s-⁠ar fi ascuns fostul mitropolit Ilarion, cel care săpase cândva peștera în care s-⁠a așezat apoi Antonie. Ipoteza are însă împotrivă argumente serioase: vederile lor despre puterea domnească diferă, cronica vorbește despre Ilarion ca despre altcineva, iar Ilarion, preot încă din vremea cneazului Vladimir, cu greu ar fi trăit până în 1088. Cercetările antropologice arată că Nicon a murit la 55-60 de ani.

Mânia cneazului Iziaslav

La începutul anilor 1060, Nicon a tuns în monahism doi oameni de seamă: pe Varlaam, fiul boierului Ioan, și pe Efrem, eunucul și slujitorul de vază al curții marelui cneaz. Marele cneaz Iziaslav al Kievului s-⁠a mâniat cumplit și l-⁠a chemat pe Nicon la judecată. Viața Cuviosului Teodosie povestește că Nicon a răspuns că i-⁠a tuns din harul lui Dumnezeu și la porunca Împăratului ceresc, iar când cneazul l-⁠a amenințat cu temnița și cu astuparea peșterii, a spus că se supune, dar că nu se cuvine să-⁠i întoarcă pe ostașii Împăratului ceresc.

Antonie și frații și-⁠au luat hainele și au pornit să plece din cetate. Atunci soția cneazului l-⁠a rugat să nu se mânie, amintindu-⁠i că în țara ei de baștină, când monahii plecaseră din pricina unei nenorociri, multe necazuri căzuseră peste ea. Cneazul s-⁠a temut de mânia lui Dumnezeu, l-⁠a lăsat pe Nicon să se întoarcă la peșteră și a trimis după ceilalți, care abia după aproape trei zile s-⁠au lăsat înduplecați să revină. Totuși, oamenii boierului Ioan, tatăl lui Varlaam, au venit și au pustiit așezarea monahilor.

Ctitor la Tmutarakan

În 1061, după aceste întâmplări, Nicon a plecat din Peșteri împreună cu un alt monah, fost boier, din mănăstirea Sfântului Mina, dorind să trăiască deoparte. Au coborât pe Nipru până la Marea Neagră și acolo s-⁠au despărțit: celălalt s-⁠a dus pe o insulă de pe drumul Constantinopolului, iar Nicon pe „insula Tmutarakanului”, unde a găsit un loc liber lângă cetate. A zidit acolo o biserică și o mănăstire a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, după chipul Mănăstirii Peșterilor, iar contemporanii o asemănau cu aceasta.

În lupta pentru Tmutarakan dintre cneazul Gleb, fiul lui Sviatoslav, și Rostislav, fiul lui Vladimir, Nicon a fost de partea lui Rostislav și s-⁠a apropiat și de voievodul Vîșata, fiul lui Ostromir. În februarie 1067, Rostislav a fost otrăvit de un dregător bizantin din Chersones. Atunci locuitorii Tmutarakanului l-⁠au trimis pe Nicon la cneazul Sviatoslav, să ceară un nou cneaz. Pe drum a trecut prin Mănăstirea Peșterilor, unde egumen era acum Teodosie, ucenicul său, care l-⁠a rugat să se întoarcă. Nicon a mers cu cneazul Gleb la Tmutarakan, a rânduit treburile mănăstirii și în 1068 s-⁠a întors la Teodosie.

Lângă Cuviosul Teodosie

Întors la Kiev, Nicon i s-⁠a supus cu toată bucuria lui Teodosie, iar egumenul îl iubea și îl cinstea ca pe un părinte. Fiind cel mai vârstnic dintre frați, adesea Teodosie îi încredința lui obștea, iar când lipsea, Nicon ținea locul egumenului. Când Teodosie învăța pe frați în biserică, îl ruga pe Nicon să le citească din cărți spre folos, împreună cu Ștefan, viitorul egumen.

În acești ani în mănăstire se deosebeau mai multe curente, după felul de nevoință și după simpatiile politice: unul ascetic și mistic, în jurul lui Antonie, și unul al vieții de obște și al unirii cu puterea domnească, în jurul lui Teodosie. Nicon nu ținea de niciunul: era un cărturar cu drum propriu, care avea legături cu cnezii din toate taberele. Cronica dă o laudă la moarte atât lui Rostislav, cât și lui Gleb, pe care Nicon îi cunoscuse, iar laudele lui Iziaslav și ale fiului său Iaropolk arată că el era apropiat de această ramură a familiei domnitoare. Unii au presupus chiar că ar fi fost una și aceeași persoană cu Boian, cântărețul din „Cântecul oastei lui Igor”, dar această ipoteză nu are temei.

În vremea răscoalei din Kiev (1068-1069) și a tulburărilor de după 1073, când Iziaslav a fost alungat de frații săi Sviatoslav și Vsevolod, Nicon a plecat din nou la Tmutarakan cu doi monahi. Viața lui Teodosie spune că, văzând certurile cnezilor, s-⁠a retras pe insula unde întemeiase mănăstirea, deși fericitul Teodosie îl rugase de multe ori să nu se despartă de el cât vor trăi amândoi. A rămas legat de Tmutarakan până la moarte, iar știrile cronicii despre acel ținut merg până la începutul anului 1094.

Egumen al Peșterilor

Nicon s-⁠a întors în mănăstire abia după moartea lui Teodosie (1074) și întoarcerea lui Iziaslav (1077). În 1078, deja bătrân și împotriva voii sale, a fost ales egumen al Mănăstirii Peșterilor și a rămas în această slujire până la moarte. S-⁠a străduit să ducă mai departe toate lucrările lui Teodosie și este descris ca un părinte aspru, dar care ierta repede. Neînțelegerile dintre frați, începute încă sub Teodosie și Ștefan, au continuat; Patericul păstrează amintirea unor frați neascultători, care nu primeau rânduielile lui și ajunseseră, în rătăcirea lor, să-⁠l vadă pe egumen în chip de asin.

Nicon dorea să împodobească biserica cea mare a mănăstirii și s-⁠a rugat lui Dumnezeu pentru aceasta. După Pateric, în 1083 au venit pe neașteptate de la Constantinopol meșteri iconari greci, cărora li se arătaseră în vedenie Cuvioșii Antonie și Teodosie, trimițându-⁠i la Kiev; când Nicon le-⁠a arătat chipurile celor doi cuvioși, meșterii i-⁠au recunoscut. Aceștia au împodobit biserica cu icoane și mozaicuri, iar alături de ei și-⁠a început lucrarea primul iconar rus cunoscut, Cuviosul Alipie al Peșterilor. Biserica nu a fost însă sfințită până la moartea lui Nicon. Priselkov a socotit că Nicon pregătea proslăvirea lui Teodosie și că atunci a scris Nestor viața acestuia.

Patericul arată și rolul lui Nicon ca martor la tocmeli și la înfrățirile duhovnicești puse sub ocrotirea Maicii Domnului. A trecut la Domnul la 23 martie 1088 (unii cercetători au propus anul 1094) și a fost îngropat în mănăstire.

Letopisețul lui Nicon

Mari istorici ruși, ca A. A. Șahmatov, M. D. Priselkov și D. S. Lihaciov, au socotit că Nicon a ținut un letopiseț, continuat apoi și cuprins în „Povestea vremurilor de demult” a lui Nestor. Ei se sprijină pe faptul că anii vieții lui se potrivesc cu știrile cronicii despre Kiev și Tmutarakan și îi atribuie un letopiseț alcătuit în anii 1070, poate în 1073. Nicon ar fi copiat și îndreptat letopisețele mai vechi ale Kievului și le-⁠ar fi completat cu întâmplările din anii 1061-1088. Alți cercetători, ca M. Aleșkovski, nu primesc această ipoteză și cred că însemnările lui puteau ajunge în cronică după moartea lui.

Susținătorii ipotezei văd în Nicon pe cel care a introdus în Rusia relatarea pe ani și datele precise. După Lihaciov, el se ridica deasupra înaintașilor ca istoric: comenta știrile mai vechi, le verifica prin alte izvoare, lega între ele părțile cronicii și cântărea mai multe versiuni. Prin el, spune Lihaciov, s-⁠a născut un gen pe care literatura bizantină nu-⁠l cunoscuse, letopisețul. Arheologul M. K. Karger l-⁠a numit „primul arheolog al Kievului”, pentru însemnările lui despre locurile vechi, care au ajutat la refacerea înfățișării Kievului din secolele X-⁠XI.

În călătoriile sale a cunoscut bine drumul Niprului și poate și Chersonesul, a cărui topografie apare în povestirea Botezului cneazului Vladimir. Cronica pomenește și ruinele vechilor cetăți slave de la gurile Nistrului și ale Dunării, unde se afla cetățuia numită Kieveț. Unii cercetători îi atribuie lui Nicon povestirea luptei cneazului Mstislav de Tmutarakan cu cneazul kasog Rededea (1022), versiunea despre Botezul lui Vladimir la Chersones și povestirea celor trei răzbunări ale cneaghinei Olga asupra drevlenilor (946).

Cinstirea

Moaștele Cuviosului Nicon se odihnesc în Peșterile Apropiate (ale Cuviosului Antonie) ale Lavrei Peșterilor, iar chipul său s-⁠a păstrat în picturile murale ale bisericilor Lavrei. Este pomenit la 23 martie, ziua trecerii sale la Domnul, la 28 septembrie, în Soborul cuvioșilor părinți din Peșterile Apropiate, și în Soborul sfinților din Tula.