Serghie Srebreanski

Sfântul Arhimandrit Serghie Srebreanski (în lume Mitrofan Vasilievici Srebreanski, 1870-1948) a fost preot de regiment, duhovnic al mănăstirii Marta și Maria din Moscova, întemeiată de Marea Ducesă Elisabeta Feodorovna, și, după închiderea ei, bătrân rugător în satul Vladîcinea, din regiunea Tver. A purtat arestare și surghiun, a slujit în taină și s-⁠a stins în 1948. Biserica Rusă l-⁠a canonizat în anul 2000, iar moaștele sale se află în catedrala din Tver.

Familia și slujirea preoțească

S-⁠a născut la 1 (13) august 1870, în satul Trekhsviatskoe din gubernia Voronej, în familia unui preot. A absolvit școala teologică din Voronej (1889) și seminarul de acolo (1892) și a studiat la Institutul veterinar din Varșovia. În 1893 s-⁠a căsătorit cu Olga Ispolatovskaia, fiica preotului din satul Vladîcinea, din eparhia Tver. Din martie 1893 a fost diacon la biserica Sfântul Ștefan din ținutul Ostrogojsk, iar din 1896 preot al regimentului al 47-lea de dragoni tătari.

Din 1897 a fost paroh al bisericii Acoperământului Maicii Domnului al regimentului 51 de dragoni din Cernigov, în orașul Orel, al cărui șef era Marea Ducesă Elisabeta Feodorovna. În vremea slujirii lui a condus zidirea bisericii și a înființat pe lângă parohie o bibliotecă și o școală. Toate sumele primite de la binefăcători le-⁠a dăruit bisericii, școlii și bibliotecii. În 1904-1905 a fost cu regimentul în războiul ruso-⁠japonez și a ținut în armata activă un jurnal amănunțit, publicat în revista „Buletinul clerului militar” și apoi într-⁠o carte aparte.

La mănăstirea Marta și Maria

Din 1908 a fost duhovnic al mănăstirii Marta și Maria din Moscova, întemeiată sub îndrumarea Marii Ducese Elisabeta Feodorovna, și paroh al bisericii Acoperământului Maicii Domnului din mănăstire. A scris o broșură în care descrie și tâlcuiește sensul duhovnicesc al picturilor și icoanelor lui Mihail Nesterov pentru acea biserică. După arestarea și moartea Marii Ducese a continuat să îngrijească duhovnicește pe surorile mănăstirii.

Fiind preot căsătorit, el și soția sa au crescut trei nepoate orfane, între ele Alexandra Martînovna Hostnik, fiica lui Martin Hostnik, autorul unui dicționar sloven-⁠rus. Doreau să aibă copii, dar nu s-⁠a întâmplat. Văzând în aceasta voia lui Dumnezeu, care îi chema la o nevoință creștină deosebită, soții s-⁠au mutat în mănăstire și au făgăduit să se înfrâneze de la viața conjugală.

La 25 decembrie 1919, Patriarhul Tihon, care îl cunoștea bine pe părintele Mitrofan, i-⁠a mulțumit pentru multele osteneli și i-⁠a dat binecuvântarea patriarhală cu o scrisoare și o icoană a Mântuitorului. Atunci s-⁠a lămurit pentru el și pentru soția sa, Olga, rânduiala monahală. Mitrofan a fost tuns cu numele Serghie, iar Olga cu numele Elisabeta. Curând după aceea, Patriarhul Tihon l-⁠a înălțat la rangul de arhimandrit.

Prigoana și Vladîcinea

La 23 martie 1923 a fost arestat și a stat cinci luni în închisoare fără învinuire. Apoi, la porunca OGPU din 24 august 1923, a fost surghiunit pe un an la Tobolsk. După surghiun s-⁠a întors la Moscova și a fost arestat din nou, dar eliberat curând. După închiderea mănăstirii Marta și Maria, în 1925, a plecat în satul Vladîcinea, din regiunea Tver, unde a slujit în biserica locală. Era cunoscut ca rugător și om de viață sfântă. Oamenii au început să vină la el după ajutor și unii, prin credința lor și prin rugăciunile dreptului, au primit vindecări.

În 1930 a fost arestat și condamnat la cinci ani de surghiun în Ținutul de Nord. A locuit într-⁠un sat de pe râul Pineaga, unde a venit la el maica Elisabeta, și a muncit la tăierea pădurii. După doi ani a fost eliberat mai devreme, pentru vârstă, boli și munca bine făcută, și a locuit iarăși la Vladîcinea. Biserica din sat fiind închisă, mergea să se roage în satul vecin, iar după ce autoritățile și-⁠au arătat nemulțumirea, s-⁠a rugat în casa lui. A continuat să slujească în taină, în ciuda interdicției autorităților, punând haine civile peste rasă și mergând din casă în casă să săvârșească slujbele. O astfel de casă a fost a cumnatului său, Poliehvt Ispolatovski, și a Evgheniei, în satul Kriucikovo. Cu Poliehvt învățase la Institutul veterinar din Varșovia și fusese apoi împreună în războiul din 1914.

În vremea războiului, la Vladîcinea s-⁠a așezat o unitate militară sovietică, satul aflându-⁠se aproape de front. Aproape zilnic zburau deasupra ei avioane germane, dar nicio bombă nu a căzut pe biserică sau pe sat. Credincioșii au legat aceasta de rugăciunile bătrânului. Părintele Serghie este înfățișat în tabloul lui Pavel Korin „Rusia care pleacă”.

Moartea și cinstirea

A adormit la 6 aprilie 1948, în Vladîcinea. După moartea lui, cinstirea lui ca nevoitor și rugător a crescut cu timpul. Mulți credincioși au venit la mormântul din Vladîcinea să se roage și să primească mângâiere duhovnicească și mijlocire. Mulți merg și la izvorul de lângă sat, din care sfântul își lua apă.

La 19 septembrie 1999 a fost canonizat ca sfânt cinstit local al eparhiei Tver. În august 2000, Sinodul arhieresc jubiliar al Bisericii Ruse l-⁠a canonizat în rândul noilor mucenici și mărturisitori ruși. La 11 decembrie 2000, moaștele au fost mutate în catedrala Învierii din Tver, într-⁠un altar lateral, pentru cinstire obștească. Sfântul este pomenit la 23 martie (5 aprilie după calendarul nou), la 28 noiembrie (11 decembrie), la aflarea moaștelor, și în Soborul Noilor Mucenici. Din scrierile lui au rămas „Îndrumarea duhovnicului către surorile mănăstirii Marta și Maria” (1909), un cuvânt explicativ despre mănăstire, o descriere a bisericii Acoperământului din mănăstire și „Jurnalul preotului de regiment”.