Onufrie de la Gabrovo

Cuviosul mucenic Onufrie de la Gabrovo (Onufrie Hilandarul, în lume Matei, în monahism Manasie, 1786 până la 4 ianuarie 1818) a fost monah bulgar, nevoitor la mănăstirea Hilandar, de pe Athos, care a primit mucenicia la Chios, în vremea stăpânirii otomane. Este cinstit de Biserica Ortodoxă Bulgară, care îl pomenește la 4 ianuarie, și de Biserica Sârbă, care îl pomenește tot la 4 ianuarie stil vechi (17 ianuarie stil nou). Izvorul bulgar spune că athoniții, grecii, l-⁠au canonizat și i-⁠au alcătuit viața și slujba curând după mucenicie.

Tinerețea

S-⁠a născut la Gabrovo, în eparhia Tîrnovo, într-⁠o familie de fruntași locali, cunoscuți ca oameni foarte evlavioși; la început s-⁠a numit Matei. A învățat la o școală bulgară, dar se pare că știa și turcește. La șaptesprezece ani s-⁠a certat cu părinții și, în mânia lui, le-⁠a spus că se va lepăda de creștinism și va primi islamul. Ca să nu profite turcii care aflaseră și să-⁠l taie împrejur, rudele l-⁠au ascuns o vreme, apoi l-⁠au trimis la o mănăstire (cel mai probabil la mănăstirea Troian a Adormirii Maicii Domnului), unde a fost tuns monah cu numele Manasie. Treptat l-⁠a cuprins pocăința pentru cuvintele lui ușuratice împotriva credinței.

Spre mucenicie

Mai târziu s-⁠a mutat la mănăstirea Hilandar de pe Athos, unde a fost hirotonit diacon; tot acolo, cam în acel timp, s-⁠a călugărit tatăl lui, Decio, cu numele Daniil. După o vreme Manasie a plecat de la Hilandar la schitul Înaintemergătorului, la duhovnicul Nichifor, cu rugămintea să-⁠l pregătească pentru nevoința muceniciei, prin care voia să-⁠și ispășească vina pentru vorbele de odinioară. Pregătirea a ținut patru luni, iar la sfârșit Nichifor l-⁠a tuns în marea schimă cu numele Onufrie și l-⁠a trimis în insula Chios, loc vestit curând prin moartea unor noi mucenici, unde voia să facă același lucru. A împărtășit planul câtorva tovarăși noi, care l-⁠au ajutat la pregătirea întâmplării.

La Chios Sfântul Onufrie a trăit o săptămână în post și rugăciune, povățuit de monahul hilandarian Grigorie Pelopones, trimis cu el. Vineri, în amintirea Răstignirii Domnului, s-⁠a dus îmbrăcat în haine turcești, prezentându-⁠se ca un turc de multă vreme, dar creștin ascuns, înaintea cadiului și, de față cu alți vizitatori ai lui, l-⁠a ocărât pe Mahomed și a aruncat la pământ turbanul verde pe care îl pusese pe cap. Au căutat să-⁠l facă să-⁠și ceară iertare, dar a refuzat cu hotărâre, așa că a fost închis, chinuit și apoi osândit la moarte. Înainte de moarte unii l-⁠au întrebat cum îl cheamă și de unde este, iar el, ca să-⁠și ferească tovarășii monahi, a spus că se numește Matei și este din Veliko Tîrnovo. Mai înainte se ostenise să devină cunoscut în împrejurimi, mărturisindu-⁠și planul brutarului din locul acela și mergând, în chip de turc, la câteva biserici din oraș, unde se purta ca un creștin.

La 4 ianuarie 1818, chiar pe malul mării, i s-⁠a tăiat capul; apoi au strâns toate rămășițele lui, inclusiv sângele vărsat, pe care l-⁠au adunat împreună cu pământul din jurul locului muceniciei, și au dus tot cu corabia în largul mării și l-⁠au aruncat în câteva coșuri; au curățat bine și corabia, și probabil iataganul călăului, ca să nu aibă creștinii, adunați în mulțime, acces la vreo parte din moaștele lui.

Cinstirea

În anii 1820 arhimandritul Iosif Sokolski a vizitat Sfântul Munte și, întors, a adus manuscrisul „Culegerii din Gabrovo”, în care se află Viața sfântului mucenic Onufrie din Gabrovo, copiată de Petko Manafov din Gabrovo. În 1903 Vasil Karagiozov a adus de la mănăstirea Zografu de pe Athos viața și slujba lui și le-⁠a dăruit mănăstirii de maici a Bunei Vestiri din Gabrovo. Cu toate silințele turcilor, se presupune că o parte din moaște au ieșit la suprafață și s-⁠au păstrat; o părticică se află în biserica Adormirii din Gabrovo. În 2020 s-⁠a sfințit în Gabrovo biserica „Sfinții Onufrie, Damaschin și toți mucenicii din Gabrovo”.