Pavel Kratirov

Episcopul Pavel Kratirov a fost episcop de Starobelsk și vicar al eparhiei Harkovului în primii ani ai prigoanei sovietice. S-⁠a născut în 1871 în ținutul Vologdei și a trecut la Domnul la 5 ianuarie 1932, la Harkov. Este pomenit ca un ierarh care a suferit arestări, temnițe și exiluri pentru că nu a primit Biserica renovaționistă și ca unul dintre primii episcopi care s-⁠au despărțit de mitropolitul Serghie, alăturându-⁠se mișcării iosifliene.

Originea și studiile

Pavel Fiodorovici Kratirov s-⁠a născut la 6 mai 1871, după calendarul vechi, în satul Pokrovskoe din ținutul Totma, gubernia Vologda, în familia preotului bisericii Sfânta Treime din Moloci. A învățat la școala teologică din Vologda, iar în 1891 a absolvit seminarul din același oraș cu cele mai bune calificative. În noiembrie 1891 a fost numit învățător la o școală-⁠model de alfabetizare din Novocerkassk.

În 1896 a absolvit Academia Teologică din Kazan, cu titlul de candidat în teologie și cu dreptul de a obține magisterul fără un nou examen oral. În același an a devenit profesor de religie la școala din satul natal.

Profesorul

La 10 iulie 1897 a fost numit profesor de limba greacă la Seminarul Teologic din Tula. În 1902 a fost mutat la Seminarul din Kursk ca profesor de literatură, iar curând după aceea, prin ordinul ober-⁠procurorului Sfântului Sinod, la Seminarul din Harkov, unde a predat teologia fundamentală, dogmatică și morală.

În același timp a predat religia la gimnaziile de băieți și de fete și o vreme limba rusă și istoria la școala eparhială de fete. Publica des în revistele eparhiei, avea rangul de consilier de curte și ordinul Sfântului Stanislav. S-⁠a pronunțat și pentru pedepsirea cu moartea a revoluționarilor care săvârșeau asasinate politice.

În iunie 1914 i-⁠a murit soția, lăsându-⁠i trei fiice, Valentina, Inna și Zoia. A predat la seminarul din Harkov până la închiderea acestuia, în 1918.

Preot și episcop

În 1920 conducerea eparhiei Harkovului a primit-⁠o arhiepiscopul Natanael (Troițki), a cărui grijă de căpetenie era lipsa de clerici. În septembrie 1921 profesorul văduv a fost hirotonit diacon și apoi preot și a slujit la biserica Icoanei Maicii Domnului de la Ozeriansk din Harkov.

În ianuarie 1922, la propunerea arhiepiscopului Natanael, a fost ales episcop de Starobelsk, vicar al Harkovului, cu drepturi largi de conducere și cu reședința la Mănăstirea Acoperământului Maicii Domnului din Harkov. La 15/28 ianuarie 1922 a fost tuns în monahism, păstrându-⁠și numele Pavel, iar în februarie a fost ridicat la treapta de arhimandrit.

La 6/19 februarie 1922 a fost hirotonit episcop de Starobelsk, după unele surse în biserica Icoanei „Bucuria tuturor celor necăjiți” a mănăstirii, după altele în catedrala Harkovului. Hirotonia au săvârșit-⁠o mitropolitul Nazarie de Kursk, arhiepiscopul Natanael, episcopul Cornelie de Sumî și episcopul Nicon de Belgorod. Pe lângă scaunul de vicar, a primit și conducerea Mănăstirii Schimbarea la Față de la Kuriaj.

Împotriva renovaționiștilor

În mai 1922, după arestarea Sfântului Patriarh Tihon, s-⁠a format cu sprijinul autorităților „Administrația Bisericească Superioară” a renovaționiștilor. Arhiepiscopul Natanael și episcopul Pavel au refuzat să i se supună. În august 1922 această administrație i-⁠a scos pe amândoi la pensie și a hotărât să-⁠i alunge din eparhie, iar hotărârea le-⁠a fost citită la Comisariatul Poporului pentru Justiție, după care sediul eparhial a fost sigilat.

Arhiepiscopul Natanael a fost judecat și exilat din Harkov. O adunare a clerului și a credincioșilor ținută în toamnă în biserica Sfânta Treime cea veche a hotărât să-⁠l cheme pe episcopul Pavel în fruntea eparhiei. El s-⁠a întors în oraș, dar nu a putut sluji nicăieri.

La 17 martie 1923 poliția politică l-⁠a arestat împreună cu 13 preoți și doi mireni. În ziua aceea, în catedrala Bunei Vestiri a cântat numai corul, căci toți preoții fuseseră ridicați, iar după câteva zile catedrala a fost dată renovaționiștilor. În mai 1923 o comisie specială a hotărât exilarea lui din Ucraina pe trei ani, pentru că nu recunoștea autoritatea renovaționiștilor. A fost eliberat pe semnătură și a plecat în Crimeea.

Ani de rătăcire

În Crimeea a condus pentru scurtă vreme vicariatul Ialtei, apoi a trăit în Abhazia. În august 1923 a ajuns la Vologda, unde a primit pentru câteva săptămâni conducerea eparhiei. În noiembrie 1923, Sfântul Patriarh Tihon și Sinodul l-⁠au numit episcop de Aleksandrov, vicar al Vladimirului, iar mai târziu a trăit la Veliki Ustiug.

Stareța Iuliania (Nevahovici) a lăsat o amintire despre el din vremea aceea. Maicile de la catedrala Hristos Mântuitorul din Moscova au aflat de un episcop bolnav, în haine ponosite, ieșit din închisoarea Butîrka după vreo șase luni și bolnav de tuberculoză. El le-⁠a spus că în fiecare eparhie în care fusese trimis era arestat cel mult după o lună. Maicile l-⁠au dus la medic, l-⁠au hrănit și l-⁠au îmbrăcat, iar primăvara a plecat să se refacă în Crimeea.

În toamnă, renovaționiștii au organizat la Moscova o dezbatere publică, iar înainte de ea toți adversarii lor de seamă fuseseră arestați. Episcopul Pavel a sosit chiar atunci în oraș, a văzut afișele și a mers la dezbatere. Fiindcă arăta neînsemnat, i s-⁠a dat cuvântul fără greutate. După mărturia stareței, el a răsturnat toate argumentele renovaționiștilor și a vorbit cu atâta dragoste de Dumnezeu încât sala era gata să-⁠l urmeze, iar dezbaterea a fost întreruptă pe loc. Amintirea ei lasă să se înțeleagă că el a fost din nou arestat în aceeași zi.

La Harkov, în exil

În aprilie 1925 a semnat actul prin care episcopii au recunoscut ca locțiitor de patriarh pe Sfântul Mitropolit Petru (Polianski). Din primăvara aceluiași an a trăit la Harkov ca exilat, fără parohie.

În 1926 l-⁠a sprijinit pe mitropolitul Agafanghel al Iaroslavului în pretenția acestuia de a fi locțiitor de patriarh. Îl socotea pe mitropolitul Serghie un uzurpator al puterii bisericești încă dinainte de faimoasa sa declarație de loialitate față de puterea sovietică, din iulie 1927. Astfel, prin scrisoarea „Biserica în pustie”, a devenit primul dintre episcopii Bisericii patriarhale din Uniunea Sovietică care a rupt legăturile cu mitropolitul Serghie, în septembrie 1927, deși gestul nu a avut atunci mare răsunet.

În opoziție față de mitropolitul Serghie

La sfârșitul lui 1927 i-⁠a scris mitropolitului Agafanghel și a primit sprijinul lui. În februarie 1928 a scris în taină o epistolă de critică a celei de-⁠a doua scrisori a mitropolitului Serghie. În aprilie 1928 i-⁠a trimis mitropolitului Serghie o declarație oficială de despărțire, iar acesta și sinodul său l-⁠au oprit de la slujire, hotărâre pe care episcopul Pavel nu a recunoscut-⁠o.

În mai 1928 a scris a doua epistolă, „Despre Biserica modernizată sau despre ortodoxia serghianistă”. În ea mergea mai departe decât alți critici, numindu-⁠i pe cei care urmau noua linie nu doar schismatici, ci și lepădați de Dumnezeu, pentru că se închinaseră puterii atee în numele întregii Biserici. Cei mai mulți dintre episcopii care se despărțiseră își întemeiau gestul mai ales pe faptul că mitropolitul Serghie își depășise puterile de înlocuitor al locțiitorului.

Când mitropolitul Agafanghel s-⁠a împăcat cu mitropolitul Serghie, episcopul Pavel s-⁠a despărțit și de el. În vara lui 1928 a aflat de episcopul Dimitrie (Liubimov), care conducea la Leningrad mișcarea iosifliană în lipsa mitropolitului Iosif (Petrovîh). I-⁠a scris, arătând că se despărțise de mitropolitul Serghie încă din 1926, și a cerut să fie primit în comuniune. După ce a cercetat actele, episcopul Dimitrie l-⁠a primit și i-⁠a încredințat grija comunităților vecine.

Păstorul comunităților iosifliene

Din vara lui 1928 a lucrat ca episcop conducător. Poliția politică l-⁠a chemat, l-⁠a întrebat ce crede despre declarația mitropolitului Serghie și i-⁠a îngăduit o vreme să meargă să slujească în bisericile care i se alăturau. Doar în vara aceea i s-⁠au alăturat în jur de 20 de comunități, iar de la fiecare cerea o hotărâre legală de primire.

Curând i s-⁠a cerut să înceteze pomenirea Mitropolitului Petru. A refuzat, iar autoritățile i-⁠au interzis călătoriile lungi și primirea de noi parohii. În septembrie 1928 i s-⁠au îngăduit din nou drumurile, de fiecare dată cu aprobare specială, dar în martie 1929 a venit interzicerea definitivă. Nu a mai mers să slujească în alte orașe, dar a continuat să primească comunități. În total a avut în grijă aproape 40 de parohii iosifliene în ținuturile Harkovului, Sumî și Dnepropetrovsk.

Sfârșitul vieții

Episcopul Pavel a trecut la Domnul la 5 ianuarie 1932, la Harkov. Despre ultimii lui ani s-⁠au păstrat puține amănunte. Rămâne în istoria Bisericii Ruse ca un mărturisitor care a refuzat atât renovaționismul, cât și compromisul cu puterea atee, și ca unul dintre primii ierarhi ai mișcării iosifliene din Ucraina.