Rafail, Nicolae și Irina din Lesbos

Sfinții Cuvioși Mucenici Rafail, Nicolae și Irina sunt cinstiți ca noi mucenici ai insulei Lesbos, unde, după tradiție, au fost uciși de turci în Săptămâna Luminată a anului 1463, la zece ani după căderea Constantinopolului. Rafail era egumenul unei mănăstiri de pe dealul Karies, lângă satul Thermi, Nicolae diaconul lui, iar Irina fiica de doisprezece ani a fruntașului satului. Moaștele lor au fost aflate în 1959-1960, iar mănăstirea zidită pe locul muceniciei lor este astăzi unul dintre marile locuri de pelerinaj ale Ortodoxiei.

Tot ce se știe despre viața lor provine aproape în întregime din vedeniile și descoperirile pe care, după mărturia locuitorilor din Lesbos, le-⁠au primit aceștia în vis și aievea după aflarea moaștelor, mai ales de la Sfântul Rafail. Săpăturile de pe locul muceniciei au confirmat multe dintre cele descoperite. Viața de mai jos redă această tradiție.

Viața Sfântului Rafail

După aceste descoperiri, Sfântul Rafail s-⁠a născut în 1410, în satul Perahori de pe insula Itaca, și se numea în lume Gheorghe Lascaris (sau Lascaridis). Părinții săi, Dionisie și Maria, i-⁠au dat o creștere creștinească. La treisprezece ani a plecat la Mistra, la îndemnul cumnatului său, și acolo a studiat filosofia greacă și apuseană, precum și medicina, care îi plăcea mult.

A intrat apoi în oastea bizantină, unde a ajuns la un rang înalt. Pe la 35 de ani a ales calea slujirii lui Dumnezeu. L-⁠a îndemnat pe acest drum un preot evlavios și mult cinstit, părintele Ioan: de Crăciun acesta i-⁠a împărtășit pe ostași și le-⁠a vestit cuvântul lui Dumnezeu, iar Gheorghe a fost adânc mișcat; la Bobotează și-⁠a lăsat slujba și a urmat chemarea.

A fost tuns în monahism cu numele Rafail și apoi hirotonit preot. A slujit ca paroh și predicator la Atena, în biserica Sfântului Dimitrie Izvorâtorul de Mir de pe dealul lui Filopappos, la poalele Acropolei, numită mai târziu Lumbardiaris. Mai târziu a fost ridicat la treapta de protosinghel și de arhimandrit al Patriarhiei Ecumenice, iar puțin înainte de căderea Constantinopolului a fost trimis de patriarh cu o însărcinare la Morlaix, în Franța.

Ucenicul său, Nicolae

În Franța l-⁠a cunoscut pe tânărul Nicolae, din Tesalonic, fiul unui notar bogat, trimis de părinți să studieze medicina. Mișcat de cuvântul Evangheliei, Nicolae l-⁠a urmat pe părintele Rafail în Grecia și a îmbrățișat viața monahală, fiind tuns monah și apoi hirotonit diacon. De atunci nu s-⁠au mai despărțit niciodată, decât când propovăduiau fiecare în altă parte. În 1450 au mers împreună în Macedonia.

Refugiul din Lesbos

Când Constantinopolul a căzut, în 1453, Rafail și Nicolae se aflau în Tracia, unde turcii prigoneau pe creștini și pustiau ținutul. Au fugit cu alți refugiați din portul de la Alexandroupolis și au ajuns la 14 martie 1454 în Lesbos, insulă socotită atunci sigură. Lesbosul se afla încă sub stăpânirea genovezilor și, având privilegii de la sultan și un stăpânitor îngăduitor, devenise un adăpost pentru mulți creștini.

Au fost îndrumați spre Mănăstirea Nașterii Maicii Domnului de pe dealul Karies, lângă băile de la Thermi, unde s-⁠au așezat. După tradiția locului, acolo fusese odinioară o mănăstire de maici, pustiită de pirați în 1235. Acolo se nevoiseră egumena Olimpiada, venită din Pelopones, și sora ei Eufrosina, care au înfruntat năvălitorii; Olimpiada a murit atunci, la 11 mai 1235. În mănăstire erau cinstite, alături de Maica Domnului, și Sfânta Mucenică Paraschevi.

Rafail a găsit acolo doar câțiva monahi, între care Ruvim și Achindin, și curând a devenit egumen. Până în toamna lui 1462 pe insulă a fost liniște. Mănăstirea a ajuns cea mai însemnată din Lesbos, iar altele erau închinate ei. Egumenul și diaconul Nicolae, amândoi cunoscători ai medicinei, îngrijeau bolnavii care veneau la ei, iar mănăstirea era și școală pentru copiii din împrejurimi.

Cucerirea insulei

În septembrie 1462 sultanul Mahomed al II-⁠lea Cuceritorul a asediat Lesbosul, iar după un asediu de șaptesprezece zile insula a căzut, la 17 septembrie 1462. Încă vreo șase luni mănăstirea a rămas neatinsă. Dar în Vinerea Mare, 5 aprilie 1463, după o răscoală a locuitorilor din Thermi, turcii au venit la mănăstire căutându-⁠i pe răsculați. Acolo se adăpostiseră fruntașul satului Thermi, Vasile, cu soția sa Maria, fiica lor Irina, de doisprezece ani, și nepoata lor Elena, învățătorul satului, Teodor, și alți săteni.

Mucenicia

În marțea Săptămânii Luminate, 9 aprilie 1463, vrând să-⁠i silească pe părinții Irinei să spună unde se ascund răsculații, turcii i-⁠au tăiat copilei mâna dreaptă, apoi au ars-⁠o de vie într-⁠un mare vas de lut. După ea i-⁠au ucis pe părinții ei, pe învățătorul Teodor și pe cei care erau cu ei.

În aceeași zi au primit cununa muceniciei egumenul Rafail și diaconul Nicolae. După cele descoperite de sfânt, turcii l-⁠au chinuit îndelung: l-⁠au bătut cu bâte, l-⁠au lovit cu sulițele, l-⁠au târât pe pământ de barbă și l-⁠au spânzurat de un nuc, bătându-⁠l o zi și o noapte. În tot acest timp el le spunea că, cu voia lui Dumnezeu, va răbda totul până la ultima suflare, și din aceasta își lua puterea. L-⁠au dat jos și l-⁠au târât pe pietre, pe care le-⁠a înroșit cu sângele lui, apoi l-⁠au spânzurat din nou de nuc, cu capul în jos, încă o zi. La sfârșit i-⁠au tăiat falca cu fierăstrăul și l-⁠au decapitat.

Diaconul Nicolae a fost legat de un copac lângă părintele său. Văzând chinurile dascălului său, a murit după primele lovituri. Apoi turcii au dat foc mănăstirii.

Pomenirea uitată

Mucenicii au fost îngropați în taină. Mai târziu, pe locul mănăstirii s-⁠a ridicat o capelă, iar creștinii din împrejurimi veneau acolo cu lumânări, din neam în neam, în marțea Săptămânii Luminate, deși pricina acestui obicei se uitase. Cu timpul locul a devenit o livadă de măslini, unde mai rămăseseră câteva ruine ale vechii mănăstiri, iar câteva femei din sat țineau acolo pomenirea. Se povestea și că printre copaci se vedea uneori umblând o umbră, după slujba de pomenire.

Aflarea moaștelor

În 1959 familia lui Anghelos Rallis, care stăpânea terenul, a hotărât să zidească o bisericuță în locul celei vechi. La 3 iulie 1959, săpând temelia, lucrătorii au aflat la doi metri adâncime un mormânt cu moaștele Sfântului Rafail. Capul stătea pe o piatră rotunjită, alături de trup, mâinile erau încrucișate pe piept, iar din craniu lipsea falca, aflată mai târziu.

În noaptea de după aflarea moaștelor, sfântul s-⁠a arătat în vis unui preot și altor localnici, mai întâi Vasilichiei, soția lui Anghelos Rallis, apoi și altor femei credincioase din sat, înalt și sever la chip, în veșminte preoțești. Le-⁠a spus că a pătimit de la turci la 9 aprilie 1463 și că rămășițele aflate sunt ale lui, și le-⁠a povestit și mucenicia celor care au pătimit împreună cu el.

Tot prin vedenii, Sfântul Rafail a arătat apoi locul îngropării Sfinților Nicolae și Irina. Moaștele Sfântului Nicolae au fost aflate la 13 iunie 1960. Au fost descoperite și moaștele Sfintei Irina, vasul de lut în care fusese arsă, rămășițele părinților ei, ale învățătorului Teodor și ale Cuvioasei Mucenițe Olimpiada, egumena mănăstirii de odinioară, și ale altora. După aflarea moaștelor, mulți localnici au mărturisit că sfinții li s-⁠au arătat în vis și aievea, ajutându-⁠i, vindecându-⁠i de boli și povestindu-⁠le viața lor; cel mai des se arăta singur Sfântul Rafail.

Mănăstirea și cinstirea

La 12 septembrie 1963, pe locul muceniciei a fost întemeiată o mănăstire de maici închinată Sfântului Rafail. Ea se află în nord-⁠estul insulei, pe dealul Karies, la 12 kilometri de Mitilene și la 3 kilometri de Thermi. Acolo se păstrează moaștele Sfinților Rafail, Nicolae și Irina, vasul de lut al Sfintei Irina, piatra pe care s-⁠a aflat capul Sfântului Rafail și moaștele Cuvioasei Olimpiada. Mănăstirea a devenit un mare loc de pelerinaj, cercetat de credincioși din toată lumea ortodoxă.

În 1962 Biserica Greciei i-⁠a trecut în rândul sfinților, iar la 11 septembrie 1970 au fost canonizați de Sfântul Sinod al Patriarhiei Ecumenice. Sunt prăznuiți la 9 aprilie și, în chip deosebit, în marțea Săptămânii Luminate, ziua muceniciei lor.