Vadim

Sfântul Cuviosul Mucenic Vadim (Bademe, Bademus) a fost un cetățean nobil și bogat din Bethlapeta (Persia), care a întemeiat o mănăstire în apropiere și a ajuns egumen. A fost închis împreună cu ucenicii lui în prigoana regelui persan Șapur al II-⁠lea și a primit mucenicia în anul 376. Este pomenit la 9 aprilie (22 aprilie după calendarul nou); izvoarele ruse dau ca zi a morții 10 aprilie.

Potrivit vieții lui, s-⁠a născut în veacul al IV-⁠lea în Bethlapeta (Vifelapat), a fost luminat din tinerețe de învățătura creștină, și-⁠a lăsat părinții bogați și nobili, a plecat de acasă și s-⁠a așezat într-⁠o mică mănăstire din afara orașului. În curând nevoința lui a fost băgată în seamă și a fost hirotonit preot. Pentru un timp s-⁠a retras singur pe un munte pustiu și s-⁠a rugat acolo în singurătate deplină, învrednicit o dată să vadă Slava lui Dumnezeu, apoi s-⁠a întors la mănăstire și a învățat și predicat acolo până la moarte.

Șapur al II-⁠lea (309-379) a prigonit cumplit pe creștini; din pricina prigoanei lui au suferit Sfinții Simeon, Isaac și mulți alții. Peste 270 de victime ale lui Șapur sunt socotite mucenici, iar amintirea lor se face în ziua Sfântului Vadim. În al treizeci și șaselea an al prigoanei, Vadim a fost aruncat în temniță cu șapte ucenici ai săi. Sfântul a stat patru luni în lanțuri, bătut zilnic, fiind silit să se lepede de Hristos și să se închine soarelui și focului (zeului Atar), iar ucenicii lui, văzând aceasta, au rămas tot atât de tari în credință. În aceeași vreme era închis un alt creștin, nobilul Nersan, prinț (sau fost căpetenie) al Areiei, care a refuzat întâi zoroastrismul, dar, la vederea chinurilor, a cedat și a făgăduit că se va converti. Ca să-⁠i încerce sinceritatea, Șapur a poruncit să fie adus Vadim în celula lui Nersan, care era o încăpere în palatul regal, și să-⁠l ucidă cu mâna lui, făgăduindu-⁠i să-⁠i redea drepturile și demnitățile princiare, după izvorul sârb, cu tot avutul mănăstirii lui Vadim. Nersan a primit. I s-⁠a pus sabia în mână, dar a fost cuprins de frică și a rămas nemișcat până nu a putut ridica brațul. Cu mâinile tremurând, a lovit în coastele lui Vadim, loviturile lui fiind slabe din frică, rușine și remușcare. Rănile au fost atât de multe încât martorii au admirat răbdarea lui neclintită. Sfântul l-⁠a mustrat: „Nefericitule Nersan, până unde îți duci lepădarea? Cu bucurie merg să întâmpin moartea, dar aș dori să cad de altă mână decât a ta; de ce trebuie să-⁠mi fii tu călău?”. Nersan a avut nevoie de patru lovituri ca să-⁠i taie capul. Puțin după aceea, tulburat de cugetul lui, s-⁠a omorât, aruncându-⁠se în sabie.

Trupul sfântului a fost aruncat de perși în afara cetății, dar a fost luat și îngropat în taină de creștini. Ucenicii lui au fost eliberați din lanțuri în 379, după moartea regelui Șapur, rămânând în temniță încă patru ani, după alte izvoare cinci.