Serafim de Sarov

Cuviosul Serafim de Sarov a fost ieromonah, pustnic și stareț, cel mai iubit dintre sfinții ruși ai veacului al XIX-⁠lea și, după cuvântul multora, cel mai mare dintre stareților veacului al XVIII-⁠lea. A învățat că scopul vieții creștine este dobândirea Duhului Sfânt, iar rugăciunea, postul, milostenia și celelalte fapte bune sunt mijloace pentru aceasta. Cuvântul lui cel mai cunoscut este: „Dobândește duhul păcii și mii de suflete se vor mântui în jurul tău.” Prăznuirea lui este la 2 ianuarie (14 ianuarie pe stil nou), ziua adormirii, și la 19 iulie, ziua aflării moaștelor.

Copilăria la Kursk

S-⁠a născut la 19 iulie 1754 (alte izvoare dau 1759) la Kursk, într-⁠o familie de negustori evlavioși, a lui Isidor și a Agatiei Moșnin, și a primit la Botez numele Prohor. Tatăl său a început zidirea unei catedrale în oraș, dar a murit înainte să o isprăvească, iar mama a dus lucrarea mai departe. Când avea șapte ani, Prohor a căzut de pe schela clopotniței, dar a rămas nevătămat.

Mai târziu s-⁠a îmbolnăvit greu și a văzut în vis pe Maica Domnului, care i-⁠a făgăduit că îl va cerceta. În curând a trecut pe lângă casa lor o procesiune cu icoana din Kursk, el a sărutat icoana și s-⁠a însănătoșit repede. Încă din tinerețe voia să se facă monah, iar mama l-⁠a binecuvântat cu o cruce de aramă, pe care a purtat-⁠o pe piept toată viața.

La Sarov

Prohor a plecat pe jos cu pelerini la Kiev, să se închine sfinților Peșterilor. Acolo, bătrâna Dositeea (de fapt o femeie, Daria Tiapkina) l-⁠a îndrumat spre Sarov, unde a ajuns la 20 noiembrie 1778, în vremea egumenului Pahomie. A fost dat sub ascultarea starețului Iosif. A fost ucenic la chilie, brutar și dulgher, împlinind totul cu râvnă, ca și cum ar fi slujit Domnului.

După doi ani de noviciat s-⁠a îmbolnăvit de hidropizie și a suferit aproape trei ani fără să se plângă. Nu a vrut doctori, ci s-⁠a încredințat „adevăratului doctor al sufletului și al trupului”. Într-⁠o zi, în timp ce frații se rugau pentru el la un moleben, i s-⁠au arătat Maica Domnului cu apostolii Petru și Ioan, iar Fecioara a zis: „Acesta este dintre ai noștri.” A atins coasta bolnavului cu toiagul și lichidul a curs prin rană, iar a doua zi n-⁠a rămas decât o cicatrice.

După opt ani de noviciat a fost tuns monah cu numele Serafim, care arată flacăra dragostei pentru Domnul, iar după un an a fost hirotonit ierodiacon. În Joia Mare, la Liturghie, a văzut pe Domnul Iisus Hristos intrând pe ușile de apus ale bisericii, înconjurat de puterile cerești, și a rămas fără grai trei ceasuri. În 1793 a fost hirotonit preot și a slujit Liturghia în fiecare zi.

În pădure

Cu binecuvântarea egumenului s-⁠a retras într-⁠o chilie în pădurea de lângă Sarov, pe care a numit-⁠o „Muntele Athos”, și venea la mănăstire doar sâmbăta și duminica. Citea Noul Testament în fiecare săptămână, ținea o grădină și un stup, postea aspru, mânca o singură dată pe zi, iar miercurea și vinerea deloc. Mai târziu a venit nevoința de a sta o mie de zile și nopți în rugăciune pe o piatră, cu mâinile ridicate, rostind: „Dumnezeule, fii milostiv mie, păcătosului.”

Odată, pe când lucra în grădină, au dat peste el trei tâlhari care căutau bani. Deși avea securea în mână, nu s-⁠a apărat, ca să nu încalce cuvântul Domnului despre sabie, și a zis: „Faceți ce aveți de făcut.” L-⁠au bătut și l-⁠au lăsat pe moarte. Maica Domnului i s-⁠a arătat din nou și l-⁠a vindecat, dar Serafim a rămas încovoiat toată viața și a mers cu un toiag. După cinci luni s-⁠a întors în pădure, i-⁠a iertat pe cei care îl loviseră și a cerut să nu fie pedepsiți. Se spune că hrănea din mână urși și alte fiare.

În 1807 a murit egumenul Isaia și Serafim a refuzat să-⁠i ia locul. A trăit trei ani în tăcere deplină, iar în 1810 s-⁠a mutat la mănăstire, unde s-⁠a zăvorât cinci ani în chilie, apoi a deschis ușa fraților.

Starețul de la Sarov

La 25 noiembrie 1825 i s-⁠a arătat Maica Domnului, cu doi ierarhi sfinți, și i-⁠a poruncit să-⁠și încheie închiderea și să se dăruiască oamenilor. Serafim s-⁠a mutat într-⁠o chilie mai aproape de mănăstire, numită „Pustia apropiată”, și a început să primească pelerini. Vedea în inimile oamenilor, vindeca bolile sufletului și ale trupului prin rugăciune și prin cuvânt, iar pe toți îi primea cu închinăciune, cu sărutare și cu cuvintele „Hristos a înviat, bucuria mea”. Îi iubea mult pe copii.

În ultimii ani s-⁠a dedicat în mod deosebit comunității de maici de la Diveevo, pe care părintele Pahomie i-⁠o încredințase demult. Serafim spunea că nu le dă nicio învățătură a lui, ci le povățuiește Împărăteasa Cerului.

Convorbirea cu Motovilov

La sfârșitul lui noiembrie 1831, într-⁠o poiană din pădure, Serafim a vorbit cu Nikolai Motovilov, pe care îl vindecase mai demult, despre scopul vieții creștine. Motovilov voia să afle cum poate cineva ști că Duhul Sfânt este cu el. Serafim l-⁠a luat de umeri și i-⁠a spus că amândoi sunt acum în Duhul lui Dumnezeu și l-⁠a îndemnat să se uite la el. Motovilov a răspuns că nu poate, fiindcă ochii starețului scăpărau ca fulgerul, iar fața era mai luminoasă decât soarele. Serafim l-⁠a liniștit și i-⁠a spus că și el s-⁠a luminat la fel, apoi i-⁠a făgăduit că va păstra această trăire în minte toată viața, nu doar pentru el, ci prin el pentru lume. Manuscrisul a stat ascuns aproape șaptezeci de ani și a fost tipărit în 1903.

Adormirea

La Buna Vestire, cu un an și zece luni înainte de sfârșit, i s-⁠a arătat din nou Maica Domnului și i-⁠a încredințat surorile de la Diveevo, spunându-⁠i că în curând va fi cu ei. Își pregătise singur sicriul și își alesese locul de îngropare lângă altarul catedralei Adormirii.

La 1 ianuarie 1833 a slujit pentru ultima oară la Liturghie și, după ce s-⁠a împărtășit, le-⁠a spus frățiilor să-⁠și mântuiască sufletele, să nu se descurajeze, ci să vegheze, căci în acea zi li se pregăteau cununi. A doua zi dimineață, chilia mirosea a fum, iar ucenicul său, părintele Pavel, l-⁠a aflat în genunchi în fața icoanei Maicii Domnului, cu mâinile încrucișate pe piept. Sufletul lui sfânt se luase în rugăciune.

Slăvirea și moaștele

Mormântul a fost cercetat de o comisie în ianuarie 1903, care a găsit că moaștele nu erau neputrezite, dar slăvirea a mers înainte, sprijinită de arhimandritul Serafim Cicagov și de cinstirea poporului. La sfârșitul lui ianuarie 1903, Sfântul Sinod, cu încuviințarea țarului Nicolae al II-⁠lea, a vestit slăvirea. La începutul lui iulie moaștele au fost mutate în biserica Sfinților Zosima și Savatie, într-⁠o raclă nouă de chiparos dăruită de țar. La 19 iulie (1 august pe stil nou) 1903 a avut loc slăvirea solemnă la Sarov, în prezența țarului, a țarinei și a altor membri ai familiei imperiale, și au fost sfințite primele două biserici în numele sfântului.

Sub regimul sovietic moaștele au fost luate, iar mănăstirea a fost închisă. În 1991, după aproape șaptezeci de ani de ascundere într-⁠un muzeu ateist, moaștele au fost aflate și purtate în procesiune până la mănăstirea Diveevo, unde se păstrează și astăzi.