Serghie Zaițev

Sfântul Cuvios Mucenic Serghie Zaițev a fost arhimandrit și egumen al Mănăstirii Adormirii de la Zilantov, lângă Kazan, și a fost împușcat împreună cu frații săi la 10 septembrie 1918, în stilul nou.

Calea monahală S-⁠a născut în 1863 la Gatcina, în familia unui funcționar, pe numele de botez Ioan. A absolvit Institutul Imperial Nicolae din Gatcina și, dorind viața retrasă, a intrat în septembrie 1891 novice la Pustia Nil din eparhia Tver, ca ajutor de învățător la școala parohială. La 25 septembrie 1893 a fost tuns monah cu numele Serghie, în iunie 1894 hirotonit ierodiacon, iar la 24 mai 1896 ieromonah. Episcopul Dimitrie (Sambichin) al Tverului, om de știință și scriitor duhovnicesc, l-⁠a observat și l-⁠a numit în 1900 casier la Mănăstirea Borisoglebsk din Torjok, apoi econom al Casei arhierești. Când episcopul a fost mutat la Kazan, în 1905, părintele Serghie a mers după el, a fost ridicat egumen la 11 mai 1905, la 42 de ani, și econom. Dorind liniștea, a fost numit la 1 septembrie 1906 stareț al Pustiei Makarievski din Sviajsk, loc retras și mic, unde a lucrat cu bucurie. În ianuarie 1908 a fost numit și decan al mănăstirilor din districtul al doilea. După adormirea arhiepiscopului Dimitrie, la 17 martie 1908, noul arhiepiscop Nicanor l-⁠a ridicat arhimandrit la 28 mai 1908 și în ianuarie 1909 l-⁠a transferat egumen la vechea Mănăstire a Adormirii de la Zilantov, aproape de Kazan.

Egumenia Mănăstirea avea gospodăria în dezordine, iar egumenul a început lucrări de construcție și refacere și a adus frați din Makarievski și din mănăstirea Arhanghelul Mihail a ceremisilor. Printre cei veniți a fost monahul Leonție (Lavrentie Kariagin, născut în 1870), țăran din Kazan, fost novice la Raifa, tuns monah la 20 decembrie 1909. În 1917-1918 lucrurile s-⁠au înrăutățit: pământurile i-⁠au fost luate, mulți novici au fost chemați în armată, iar numărul novicilor a scăzut de la cincisprezece la patru, cel al monahilor de la doisprezece la șapte. În iulie 1918 a cerut Consiliului eparhial să mute la Zilantov pe ieromonahul Serafim, ciuvaș, de la Arhanghelul Mihail, care voia să plece din pricina dezbinării dintre ceremisi și ciuvași, iar consiliul a încuviințat, deși mitropolitul Iacov a notat că mănăstirea e ocupată de armată și că nu poate fi vorba de noi mutări. La mijlocul lui 1918 frăția număra unsprezece oameni: arhimandritul Serghie, ieromonahii Lavrentie, Iosif și Serafim, ierodiaconul Teodosie, monahii Leonție și Ștefan, novicii Gheorghe Timofeev, Serghie Galin, Ioan Sretenski și Ilarion Pravdin.

Mucenicia În august 1918, când Kazanul a fost luat de albo-⁠cehi, pe înălțimea Zilantov, chiar în fața intrării mănăstirii, au pus două tunuri care trăgeau în canonierele de pe Volga. La 11 august, egumenul a cerut Consiliului eparhial să-⁠i adăpostească temporar pe frați în mănăstirile din oraș, lăsând la Zilantov, de pază, pe ieromonahul Iosif, monahul Ștefan și novicele Ilarion. În noaptea spre 10 septembrie, stil nou, albo-⁠cehii au părăsit Kazanul și odată cu ei vreo șaizeci de mii de orășeni, între care mulți clerici; monahii adăpostiți în oraș s-⁠au întors în mănăstire în ajun. De dimineață, soldații Armatei Roșii au năvălit în suburbie. Un tânăr ofițer de gardă călare, Mihail Mihailovici Dogel, a tras ultimul de la mitralieră și a căzut. Înfuriați, soldații au intrat în mănăstire și, neputând să-⁠și verse mânia pe cehi, au hotărât să se răzbune pe monahii fără apărare, ale căror ziduri adăpostiseră tunurile. Frații se adunaseră în trapeză după ultima Liturghie din viața lor; în acea zi se pomenea Sfântul Moise Etiopianul, a cărui viață se citea la masă, iar sfântul fusese ucis de barbari împreună cu șase ucenici. Peste o mie cinci sute de ani alți barbari au scos pe monahi din trapeză, i-⁠au aliniat la zidul curții și i-⁠au împușcat în salve, pe toți, în frunte cu arhimandritul Serghie.

Bătrânul ieromonah Iosif, căzut fără simțire la primele focuri, a ieșit din grămada de trupuri și a mers în oraș, găsind adăpost la Mănăstirea Sfântul Ioan Botezătorul, la egumenul Efrem. Cum mitropolitul și episcopii plecaseră, eparhia o conducea arhimandritul Ioasaf (Udalov), în vârstă de treizeci și doi de ani, care, aflând de la bătrân, a săvârșit singur slujba înmormântării arhimandritului Serghie și a fraților lui, ca să nu expună pe alții. Părintele Iosif a murit peste un an, după ce povestise de mai multe ori sfârșitul mucenicesc al fraților; devenise aproape surd și spunea că i se pare că a rămas în ureche o parte din creierul fratelui căzut pe el. Slujea adesea Liturghia și îi învăța pe credincioși să pomenească „pe arhimandritul Serghie și frații uciși de la Zilantov”, iar Dumnezeu nu i-⁠a dat cununa muceniciei ca să poată povesti Bisericii despre mucenicii de la Zilantov.

Este pomenit la 10 septembrie, la 17 octombrie în Soborul sfinților din Kazan, și, după stilul nou, la 7 februarie (zi mobilă) în Soborul noilor mucenici și mărturisitori și la 18 iulie (zi mobilă) în Soborul sfinților din Tver.