Sulpiciu Piosul

Sfântul Ierarh Sulpiciu Piosul, numit și Sulpiciu al II-⁠lea, a fost episcop de Bourges, în Galia franceză, în veacul al VII-⁠lea, și a trecut la Domnul la 17 ianuarie 646 (după unele izvoare 647). A fost capelan al regelui Clotar al II-⁠lea, ocrotitor al celor săraci și păstor care a așezat din nou rânduiala în Biserica sa. Biserica îl pomenește la 17 ianuarie.

Tinerețea După Viața sa, Sulpiciu s-⁠a născut la Vatan, în Berry, în apropiere de Bourges, din părinți de neam ales, în jurul anului 576. Încă din tinerețe s-⁠a dedicat faptelor bune și studiului Scripturii și a dăruit Bisericii și săracilor averea sa mare. Unele izvoare spun că a învățat la școala palatului regal, sub conducerea capelanului regelui Gontran, până la șaisprezece ani. Episcopul Austregisil de Bourges, care îl cunoștea, l-⁠a hirotonit cleric, apoi diacon, i-⁠a încredințat conducerea școlii episcopale și, după o altă relatare, l-⁠a numit arhidiacon în 612 și preot în 618. Regele Clotar al II-⁠lea, auzind de meritele lui, l-⁠a chemat la curte și l-⁠a făcut capelan al oștilor și milostiv, adică împărțitor al milosteniilor.

Păstorirea După moartea lui Austregisil, în jurul anului 624, Sulpiciu a fost chemat la Bourges să-⁠i urmeze la scaun. Cu multă osteneală și rod a lucrat pentru reînnoirea disciplinei bisericești și pentru ușurarea suferinței săracilor, trăind el însuși în sărăcie, rugăciune și strictețe. În 627 a luat parte la Sinodul de la Clichy și a ținut alte sinoade cu episcopii provinciei. Sfântul Desiderie de Cahors, trezorier al lui Clotar, îi era prieten, iar trei scrisori ale acestuia către el s-⁠au păstrat.

Viața lui spune că a primit odată la masă pe nobilul Teudogisil, de la palatul regelui, iar focul din mijlocul sălii, ridicat prea mare, amenința să scape de sub control, dar Sulpiciu l-⁠a stins cu semnul Sfintei Cruci. Aceeași Viață povestește că nu îngăduia nimănui, eretic, păgân sau iudeu, să locuiască în Bourges fără harul Botezului, și că mulți iudei s-⁠au convertit. Regele Dagobert l-⁠a trimis la Bourges pe neînduplecatul general Lollo ca să strângă orașul mai aproape de autoritatea regală, iar poporul a fost împovărat cu o dare prea grea. Sulpiciu a rânduit trei zile de post pentru clerici și mireni și a trimis la rege pe clericul Ebargisil, iar darea a fost iertată.

Sfârșitul și cinstirea La sfârșitul vieții Sulpiciu și-⁠a luat un ajutor, pe Vulfoleud, și s-⁠a retras la o mănăstire pe care o întemeiase lângă Bourges, unde a adormit la 17 ianuarie 646. Un alt izvor spune că urmaș i-⁠a fost ajutorul său Florențiu. Minunile de la mormântul său, în bazilica pe care o ridicase, au început curând după moarte și locul a devenit loc de pelerinaj. Viața descrie acel loc, numit Navis, ca pe un loc frumos între două râuri, cu pășuni, păduri și vii, încât locuitorii păreau să aibă o icoană a raiului. Viața lui o cuprinde și pe cea a Sfintei Eustadiola, contemporana sa.

În cinstea lui s-⁠a ridicat biserica Saint-⁠Sulpice din Paris, de la care își trage numele Societatea Sfântului Sulpiciu, cunoscută pentru formarea clerului. Peste trei sute de parohii din Franța, Belgia și Elveția îi poartă numele, iar la Vatan, de la începutul veacului al XV-⁠lea, o capelă îi era închinată, cu pelerinaj în fiecare an la 27 august, ziua mutării moaștelor la Paris.