Antonie cel Mare

Sfântul Antonie cel Mare a fost un pustnic al Egiptului din veacurile al III-⁠lea și al IV-⁠lea. Biserica îl numește părintele monahilor, pentru că viața și învățătura lui în pustie au călăuzit nenumărați ucenici și au dat chip vieții monahale în toată lumea creștină. Este prăznuit la 17 ianuarie.

Chemarea

S-⁠a născut în 251, în satul Coma din Egipt, într-⁠o familie creștină înstărită. Pe la douăzeci de ani și-⁠a pierdut părinții și a rămas să poarte grija surorii mai mici. Intrând odată în biserică, a auzit citindu-⁠se din Evanghelie: „Dacă voiești să fii desăvârșit, mergi, vinde averea ta și dă-⁠o săracilor, și vei avea comoară în cer; și vino și urmează-⁠Mi”. Antonie a primit cuvântul ca spus lui. A vândut moșiile, a împărțit banii săracilor, și-⁠a încredințat sora unor fecioare și a început viața de ascet.

Lupta în pustie

La început a viețuit într-⁠o colibă lângă sat, ucenic al unui bătrân ascet, și lucra cu mâinile ca să aibă din ce trăi și să facă milostenie. În această vreme a întâmpinat grele ispite de la diavol, cu gânduri despre viața de dinainte, îndoieli și îngrijorare pentru sora sa, pe care le-⁠a biruit cu rugăciunea și cu gândul la Hristos. S-⁠a închis apoi într-⁠un mormânt, unde diavolii l-⁠au bătut cumplit; prietenul care îi aducea pâine l-⁠a găsit ca mort și l-⁠a dus în sat. Antonie a cerut să fie dus înapoi și, după cum arată Viața lui scrisă de Atanasie, la capătul chinului i s-⁠a arătat lumina lui Hristos.

La 35 de ani a trecut Nilul și s-⁠a închis într-⁠o cetățuie romană părăsită la Pispir, barând intrarea cu pietre. Un prieten îi aducea pâine de două ori pe an. A rămas acolo aproape douăzeci de ani, până pe la 305, când ucenicii lui au dărâmat intrarea. L-⁠au găsit nu sleit, ci sănătos la trup și limpede la suflet. În jurul chiliei lui s-⁠au înmulțit mănăstirile și, vreme de cinci sau șase ani, Antonie i-⁠a povățuit și i-⁠a rânduit pe monahi.

Mărturisitorul

În prigoana din vremea împăratului Maximian, în 311, a mers la Alexandria ca să-⁠i întărească pe mucenici, a slujit celor din temnițe și i-⁠a însoțit la locul execuției, dorind să sufere și el pentru Hristos, însă Domnul l-⁠a păstrat spre folosul creștinilor. Mai târziu s-⁠a retras în pustia dinăuntru, pe un munte între Nil și Marea Roșie, unde se află și astăzi mănăstirea care îi poartă numele. Acolo și-⁠a petrecut ultimii patruzeci și cinci de ani, primind pe cei care veneau după sfat. În 338 s-⁠a întors o vreme la Alexandria ca să sprijine învățătura dreaptă împotriva arienilor. Împăratul Constantin cel Mare și fiii lui i-⁠au scris cerându-⁠i rugăciunile; Antonie i-⁠a răspuns îndemnându-⁠i să nu prețuiască lumea aceasta, ci să-⁠și amintească de judecata viitoare. Potrivit Sfântului Ieronim, a vizitat și pe Sfântul Pavel din Teba, cel dintâi pustnic, și l-⁠a îngropat; Viața atribuie acest episod tradiției.

Adormirea și cinstirea

Simțind apropierea sfârșitului, i-⁠a îndemnat pe frați să păstreze credința ortodoxă curată și să se ferească de eretici. A lăsat o mantie Sfântului Atanasie al Alexandriei și alta Sfântului Serapion de Thmuis, iar toiagul Sfântului Macarie. A adormit în pace în 356, la vârsta de 105 ani, și a fost îngropat în pustie de ucenicii lui, într-⁠un loc pe care voia să rămână ascuns.

Viața lui, scrisă de Sfântul Atanasie cel Mare, cea dintâi biografie a unui sfânt care nu a fost martir, a fost tradusă în latină înainte de 374 și a răspândit pilduirea monahală în Răsărit și în Apus. Sfântul Ioan Gură de Aur sfătuia pe fiecare creștin să o citească. Din scrierile atribuite lui s-⁠au păstrat șapte epistole către mănăstiri din Egipt; alte lucrări nu sunt socotite sigure. Moaștele au fost, după tradiție, aduse la Alexandria în 544 (sau 561), apoi la Constantinopol; mai târziu au ajuns în Franța, la Arles. Spusele lui se păstrează în Pateric.