Talaleu Plângătorul

Cuviosul Talaleu (Thalelaeus, Talalei, sec. IV-⁠V, mort în jurul lui 460) a fost un pustnic sirian din Cilicia, cunoscut pentru plânsul neîncetat. Se pomenește (stil vechi) la 27 februarie. Știrile despre viața lui vin de la Teodoret, episcopul Cirului, care l-⁠a cunoscut personal, în capitolul al douăzeci și optulea din „Istoria iubitorilor de Dumnezeu”.

Viața

Era grec, născut în Cilicia, în Asia Mică. După izvorul englez a fost hirotonit prezbiter în mănăstirea Sfântului Sava cel Sfințit. A ales ca loc de nevoință un deal aflat la douăzeci de stadii de orășelul mic, dar frumos, Gabala. Pe acest deal fusese din vechime un capiște de idoli, iar Talaleu și-⁠a făcut acolo o colibă. După un timp de post și rugăciune a suferit năvăliri de la demoni și, ca să-⁠și întețească nevoința, a făcut o orânduială: a luat două roți de doi coți în diametru, le-⁠a legat între ele cu scânduri puse cu mici intervale, prinse de roți cu pene și cuie, și a pus alcătuirea în aer liber. A înfipt în pământ trei țăruși lungi, a legat și capetele lor de sus cu scânduri și a așezat pe ei alcătuirea, iar el s-⁠a pus înăuntrul ei, într-⁠un spațiu mic, de doi coți înălțime și unul lățime. Fiind foarte înalt, trebuia să stea acolo nu drept, ci mereu încovoiat, cu capul plecat spre genunchi.

Teodoret a venit la el și l-⁠a găsit înăuntru citind Evanghelia. L-⁠a întrebat care e scopul acestui fel nou de viață, iar Talaleu a răspuns: „Fiind împovărat de multe păcate și crezând în pedepsele care așteaptă pe păcătoși, am născocit pentru mine această nevoință, ca, supunând aici trupul unor pedepse măsurate, să micșorez greutatea pedepselor viitoare. Căci acelea vor fi grele nu numai prin mărime, ci și prin chin, pentru că nu vor fi de bunăvoie; tot ce e împotriva voinței aduce suferințe deosebite. Ceea ce e de bunăvoie, deși greu, e mai puțin dureros, pentru că osteneala nevoinței se ia aici din voie, nu din silă. Așadar, dacă prin aceste mici necazuri de acum le micșorez pe cele viitoare, voi avea de aceasta mare folos.” Uimit de ce a auzit și a văzut, Teodoret a scris nevoința lui. Localnicii mărturiseau că, prin rugăciunile lui Talaleu, s-⁠au făcut multe minuni și vindecări, nu numai de oameni, ci și de animale: cămile, măgari și catâri. Datorită nevoințelor și minunilor, localnicii au lăsat păgânătatea și au crezut în Hristos. Talaleu, cu ajutorul oamenilor, a dărâmat capiștea demonilor de pe deal și a zidit în locul ei o biserică mare în cinstea mucenicilor biruitori. Ioan Mosh și Sofronie al Ierusalimului, în „Livada duhovnicească”, după spusele prezbiterului Petru de la Lavra Sfântului Sava, istorisesc că Talaleu s-⁠a nevoit șaizeci de ani și plângea neîncetat, zicând: „Dumnezeu ne-⁠a dat vremea acestei vieți pentru pocăință și va cere de la noi o socoteală aspră pentru ea”. După izvorul englez a murit în jurul lui 460.