Valeriu Gafencu

Valeriu Gafencu s-⁠a născut la 24 ianuarie 1921 la Sângerei, în Basarabia, și a murit la 18 februarie 1952 în penitenciarul-⁠spital de la Târgu Ocna, la treizeci și unu de ani, după aproape doisprezece ani de închisoare. Mulți foști deținuți și credincioși îl numesc „sfântul închisorilor”, nume dat de Nicolae Steinhardt. Este cinstit de credincioși, fără canonizare sinodală; cultul lui este contestat de unii istorici și de alții, din pricina trecutului său legionar, iar numele lui nu se află între cei șaisprezece sfinți ai secolului XX canonizați de Sinod în iulie 2024.

A crescut într-⁠o familie de intelectuali basarabeni; tatăl lui, Vasile, a susținut unirea Basarabiei cu România. A urmat liceul la Bălți. În vara lui 1940, când Basarabia a fost ocupată de armata sovietică, a trecut Prutul și s-⁠a înscris la Drept, la Iași. Conform propriilor declarații, a intrat în Mișcarea Legionară la șaisprezece ani și a condus la Iași organizația de tineret Frățiile de Cruce. După rebeliunea din ianuarie 1941 a fost arestat; în decembrie 1941 un tribunal militar al regimului Antonescu l-⁠a condamnat la douăzeci și cinci de ani de muncă silnică, pentru activitate legionară.

A fost închis la Aiud (1942-1948), apoi la Pitești, Văcărești și, din 1950, la Târgu Ocna. În închisoare a avut, după relatările celor care l-⁠au cunoscut, mai ales ale lui Ioan Ianolide, o schimbare lăuntrică: a citit Scriptura, Patericul și Părinții, s-⁠a spovedit și s-⁠a împărtășit regulat și a trecut la rugăciunea inimii, pe care o spunea neîncetat, mai ales în izolarea din zarcă, din 1943. Pelerinul rus i-⁠a fost cartea de îndrumare. Din aceleași mărturii se vede că a învățat pe alții iertarea și a respins ideea răzbunării. În 1948 un reprezentant sovietic, socotindu-⁠l cetățean sovietic ca basarabean, l-⁠a invitat să plece în URSS; el a refuzat.

În toamna lui 1949 a avut prima hemoptizie, din cauza tuberculozei pulmonare. Bolnav, a fost transferat la Văcărești și apoi la Târgu Ocna, ceea ce, potrivit tovarășilor lui, l-⁠a scutit de reeducarea de la Pitești. La Târgu Ocna a stat în camera 4, a bolnavilor gravi, cu caverne pulmonare, pleurezie, apendicită și dureri reumatice. Cei care l-⁠au cunoscut vorbesc despre senintatea lui, despre rugăciunea care continua în somn și despre felul în care îi privea pe temniceri și pe cei „reeducați”. Duhovnicul lui, un preot de rând, a spus după moartea lui că spovedania sa era o cercetare amănunțită a adâncurilor sufletești. Spunea că vrea să nu aibă nici o clipă de îndoială, ca să nu vină satana și să-⁠i ia sufletul tocmai atunci.

Ianolide povestește că în ziua de 18 februarie 1952, pe la ora unu după-⁠amiaza, în timp ce ningea, Valeriu i-⁠a spus: Ioane, să duceți duhul mai departe. Aici a lucrat Dumnezeu. Apoi a spus: S-⁠a sfârșit. A fost îngropat în cimitirul închisorii; locul exact nu este cunoscut.

După 1989, mărturiile lui Ianolide, Steinhardt și ale altor deținuți au făcut din Gafencu o figură cinstită de multe grupuri de credincioși, iar numele „sfântul închisorilor” a intrat în folosința populară. Povestea tratamentului cu streptomicină oferit pastorului Richard Wurmbrand este relatată de unii și pusă la îndoială de alții; istoricii nu o pot confirma. Alții subliniază apartenența lui legionară, pe care nu a renegat-⁠o public, și cer prudență. Biserica Ortodoxă Română nu l-⁠a canonizat; cinstirea lui rămâne una a credincioșilor.