Victor Ostrovidov

Sfântul Ierarh Mărturisitor Victor (Ostrovidov), episcop de Ijevsk și Votkinsk, a fost un monah cărturar, misionar și ierarh rus din prima jumătate a secolului al XX-⁠lea, care a trecut prin închisori, exil și lagărul de la Solovki și a murit în surghiun, în satul Nerița din nordul Rusiei, în 1934. A fost una dintre figurile de seamă ale mișcării iosifliene, care a respins Declarația de loialitate față de puterea sovietică semnată în 1927 de Mitropolitul Serghie (Stragorodski), iar în cadrul ei a condus un curent aparte, numit după el „victorian”.

A fost proslăvit ca sfințit mărturisitor de Biserica Ortodoxă Rusă din afara granițelor în 1981 și de Biserica Ortodoxă Rusă în anul 2000. Este pomenit la 19 aprilie (2 mai), ziua trecerii sale la Domnul, și la 18 iunie (1 iulie), ziua aflării moaștelor sale.

Copilăria și anii de școală

S-⁠a născut la 20 mai (1 iunie) 1875 în satul Zolotoe din ținutul Kamîșin al guberniei Saratov și a primit la botez numele Constantin. Tatăl lui, Alexandru, era cântăreț la biserica Sfintei Treimi din sat, iar mama se numea Ana. Mai avea frați și surori: Serghei, Maria, Alexandru, Lidia, Venedict și Nicolae.

A absolvit școala teologică din Kamîșin în 1893, seminarul din Saratov în 1899 și Academia Teologică din Kazan în 1903, cu titlul de candidat în teologie.

Monah și misionar

La 28 iunie 1903 a fost tuns în monahism cu numele Victor, iar la 30 iunie a fost hirotonit ieromonah și numit stareț al metocului Sfintei Treimi al mănăstirii Schimbarea la Față din Saratov, aflat în orașul Hvalînsk. Acolo a făcut lucrare misionară printre ciuvași.

Între 1905 și 1908 a slujit în Misiunea duhovnicească rusă de la Ierusalim, despre care a vorbit apoi la congresul misionar de la Kiev din 1908. Din ianuarie 1909 a fost inspector al școlii teologice din Arhanghelsk, iar din octombrie același an ieromonah al Lavrei Sfântului Alexandru Nevski din Sankt Petersburg. La 22 noiembrie 1910 a fost numit stareț al mănăstirii Sfintei Treimi de la Zelenețk, în eparhia capitalei, cu rangul de arhimandrit. A primit crucea pectorală în 1909 și ordinul Sfânta Ana de clasa a doua în 1913.

A scris mai multe lucrări: o cercetare despre om (1905), trei prelegeri despre eroii lui Maxim Gorki, intitulate „Oameni nemulțumiți” (1905), și un articol, „Noii teologi”, apărut în 1912 sub pseudonimul „Pribeagul” într-⁠o revistă a credincioșilor de rit vechi. În acesta din urmă a criticat învățătura despre mântuire a arhimandritului Serghie (Stragorodski), viitorul mitropolit, și pe cea a arhiepiscopului Antonie (Hrapovițki). Mai târziu scria că încă de atunci îi avertizase că greșeala lor va zgudui Biserica, pentru că nu pot gândi Biserica fără organizarea ei exterioară, și că multă vreme a simțit neplăcerea lor față de el.

La 21 februarie 1918, în primele luni ale stăpânirii bolșevice, a fost numit namestnic (locțiitor) al Lavrei Sfântului Alexandru Nevski.

Episcop în eparhia Viatkăi

Prin hotărârea Sfântului Patriarh Tihon și a Sfântului Sinod din 2/15 decembrie 1919 s-⁠a înființat episcopia de Urjum, iar arhimandritul Victor a fost ales să o conducă. La 8 ianuarie 1920 a fost hirotonit episcop de Urjum, vicar al eparhiei Viatka.

Între 1919 și 1920 a fost arestat de mai multe ori pentru scurtă vreme. În 1920 tribunalul revoluționar din Viatka l-⁠a condamnat la închisoare până la sfârșitul războiului cu Polonia, sub învinuirea că „a agitat împotriva medicinei”: în timpul unei epidemii de tifos își îndemnase credincioșii să se roage mai mult pentru izbăvirea de boală. A fost eliberat după cinci luni. Din 1920 a fost episcop de Slobodskoi, iar din 14 septembrie 1921 episcop de Glazov, mereu ca vicar al eparhiei Viatka.

S-⁠a împotrivit cu hotărâre mișcării renovaționiste. Își ruga turma, și mai ales pe păstori, să nu urmeze adunarea schismatică ce își zicea „Biserica vie”, pe care o numea mai degrabă un trup mort, și să nu aibă nicio împărtășire cu episcopii și preoții lipsiți de har hirotoniți de ea. La 21 iulie 1922 conducerea renovaționistă l-⁠a trimis la odihnă, învinuindu-⁠l de poziție contrarevoluționară la confiscarea odoarelor bisericești.

Arestări și exil

La 12 (25) august 1922 a fost arestat și dus la închisoare la Moscova. La 23 februarie 1923 a fost condamnat la trei ani de exil, pe care i-⁠a petrecut într-⁠un sat mic din ținutul Narîm, în gubernia Tomsk. De acolo le scria credincioșilor scrisori de binecuvântare, publicate mult mai târziu. În 1926 s-⁠a întors în eparhia Viatka.

La 14 mai 1926 a fost arestat a cincea oară, pentru că ar fi organizat o cancelarie eparhială ilegală, iar la 20 august 1926 a fost condamnat la trei ani de surghiun la Glazov, în ținutul votiacilor. În scurta lui ședere la Moscova după ieșirea din închisoare, s-⁠a întâlnit cu Mitropolitul Serghie, locțiitorul Locum Tenensului tronului patriarhal, și, potrivit locului de exil, a fost numit episcop al noii eparhii de Ijevsk și Votkinsk, cu însărcinarea de a cârmui vremelnic și eparhia Viatka. Mitropolitul Serghie a ridicat vicariatul de Ijevsk la rang de eparhie de sine stătătoare la 16 septembrie 1926, mai ales pentru a pune capăt tulburărilor bisericești de acolo. La 1 octombrie 1926, eliberat din închisoarea Butîrka, episcopul Victor a ajuns la Glazov, unde a locuit într-⁠o încăpere de sub clopotnița catedralei Sfântului Nicolae.

Împotriva Declarației din 1927

Episcopul Victor a primit cu mare durere Declarația din 1927 a Mitropolitului Serghie. Curând a urmat hotărârea de a împărți eparhia de Votkinsk între cinci eparhii vecine, iar în iulie 1927 el însuși a fost mutat ca episcop de Șadrinsk, vicar al eparhiei Ekaterinburg, cu dreptul de a o cârmui. În octombrie 1927 i-⁠a scris mitropolitului, criticând Declarația și cerându-⁠i să nu desființeze scaunul de Votkinsk.

La 16 decembrie 1927 l-⁠a înștiințat că refuză numirea la Șadrinsk. În scrisoare numea Declarația o batjocură la adresa mărturisirii lor pentru adevărul lui Dumnezeu și o lepădare de propria mântuire, iar într-⁠o scrisoare către credincioși, alăturată, o numea trădare a Adevărului și îi îndemna să se ferească de împărtășirea cu semnatarii ei, dacă aceștia nu se vor pocăi. În aceeași lună, conducerea eparhiei de Votkinsk a hotărât, cu întărirea lui, să rupă comuniunea de rugăciune și canonică cu Mitropolitul Serghie și cu episcopii de un cuget cu el, până la pocăința lor și lepădarea de Declarație.

După numirea la Ijevsk a episcopului Onisim (Pîlaev), conducerea bisericească de la Glazov a hotărât la 22 decembrie să rămână sub ascultarea episcopului Victor, numindu-⁠l episcop de Glazov și Votkinsk, dar el a ales să-⁠și păstreze titlul de episcop de Ijevsk și Votkinsk până la un congres al eparhiei. La 23 decembrie 1927, Sinodul Mitropolitului Serghie l-⁠a oprit de la slujire, însă el nu a recunoscut această hotărâre. Când episcopul Onisim i-⁠a oprit de la slujire pe clericii care se despărțiseră, episcopul Victor a trimis la catedrala Acoperământului din Ijevsk două telegrame, poruncind ruperea comuniunii cu mitropolitul și neascultarea de noul episcop.

La începutul anului 1928 a început să corespondeze cu iosifienii din Leningrad, iar în martie a alcătuit o aspră „Epistolă către păstori”, în care critica înlăturarea din scaune a episcopilor arestați și exilați.

Solovki

La 4 aprilie 1928 a fost arestat la Glazov, învinuit că răspândea scrieri antisovietice bătute la mașină, mai ales o epistolă care îi îndemna pe credincioși să nu se teamă de puterea fără de Dumnezeu și să nu i se supună, ci să sufere pentru credință, așa cum au suferit în vechime Sfântul Mitropolit Filip și Sfântul Ioan Botezătorul. La 18 mai 1928 a fost condamnat la trei ani de lagăr. Înainte de a pleca, și-⁠a încredințat parohiile episcopului Dimitrie (Liubimov) de Gdov, care conducea atunci mișcarea iosifliană.

Din iulie 1928 a fost închis în lagărul cu destinație specială de la Solovki, unde a lucrat ca socotitor la o fabrică de frânghii. A luat parte la slujbele săvârșite în taină de episcopii și preoții deținuți, între care episcopii Nectarie (Trezvinski), Ilarion (Belski) și Maxim (Jijilenko). Știrea că s-⁠ar fi împăcat acolo cu Mitropolitul Serghie nu este sprijinită de izvoare. În primăvara anului 1930 a fost mutat pe uscat, la Mai-⁠Guba.

Cei care l-⁠au cunoscut în lagăr i-⁠au păstrat o amintire luminoasă. Profesorul I. M. Andreevski povestea că era mic de statură, blând și prietenos cu toți, cu un zâmbet senin și ochi luminoși; spunea că fiecare om trebuie mângâiat cu ceva și știa să mângâie pe fiecare, cu un cuvânt bun sau cu un mic dar. Când, primăvara, sosea primul vapor și primea multe pachete de pe continent, le împărțea pe toate, fără să-⁠și oprească aproape nimic.

Viitorul academician Dmitri Lihaciov, și el deținut la Solovki, își amintea că acolo iosifienii erau majoritari și că tinerii credincioși erau aproape toți cu ei, mai ales datorită episcopului Victor. Îl descria ca pe un om foarte învățat, care semăna totuși cu un preot de țară: cu barba rară, obrajii rumeni și ochii albaștri, mereu zâmbitor, purtând peste rasă o jachetă de lână femeiască trimisă de cineva din turma lui. De la el pornea, spunea Lihaciov, o strălucire de bunătate și voioșie; voia să-⁠i ajute pe toți și putea, pentru că toți îl iubeau și îi credeau cuvântul.

Ultimul exil și trecerea la Domnul

La 10 aprilie 1931 pedeapsa i-⁠a fost schimbată în trei ani de exil în Ținutul de Nord. Eliberat din lagăr la 11 iulie 1931, a fost trimis în surghiun la Onega, iar apoi a trăit în satul Karavannaia, lângă Ust-⁠Țilma. La 13 decembrie 1932 a fost arestat din nou, iar la 10 mai 1933 a fost condamnat la încă trei ani de exil, în îndepărtatul sat Nerița din același ținut. Acolo s-⁠a îmbolnăvit greu de meningită și a trecut la Domnul la 2 mai 1934. A fost îngropat în cimitirul satului.

Proslăvirea și moaștele

Numele lui a fost trecut în lista de lucru a noilor mucenici și mărturisitori ai Rusiei pregătită pentru canonizarea săvârșită de Biserica Rusă din afara granițelor în 1981, deși acea canonizare nu a fost făcută nominal, iar lista a fost publicată abia la sfârșitul anilor 1990.

La 1 iulie 1997, după șaizeci și trei de ani petrecuți într-⁠un pământ mlăștinos, moaștele lui au fost aflate întregi în cimitirul din Nerița. Au fost duse la Moscova, iar la 2 decembrie 1997 au fost așezate în biserica Sfântului Alexandru Nevski a unei mănăstiri de maici a Sfintei Treimi. În august 2000, Soborul jubiliar al arhiereilor Bisericii Ortodoxe Ruse l-⁠a trecut în rândul noilor mucenici și mărturisitori ai Rusiei, pentru cinstire în toată Biserica.

Din 2005 moaștele sale se află în mănăstirea de maici Schimbarea la Față din Viatka. În satul Vocea din Republica Komi i s-⁠a ridicat o biserică, iar la Urjum, primul lui scaun episcopal, s-⁠a zidit, cu binecuvântarea Mitropolitului Hrisant al Viatkăi, o capelă în cinstea lui, la împlinirea a nouăzeci de ani de la sosirea lui acolo și de la începutul nevoinței lui de mărturisitor.