Visarion cel Mare

Cuviosul Visarion cel Mare a fost un părinte al pustiei din Egipt, în veacurile al IV-⁠lea și al V-⁠lea, cunoscut pentru nevoința lui neobișnuită de pribeag fără acoperiș, pentru darul minunilor și pentru smerenia lui. Este cinstit în Biserica Ortodoxă și în cele Orientale la 6 iunie, iar în cea Catolică la 17 iunie.

Cea mai mare parte din ce se știe despre el se păstrează în Pateric, în Spusele Părinților din pustie. S-⁠a născut în Egipt și, spune tradiția, se păstra curat de tânăr, nepătând haina duhovnicească primită la Botez. Potrivit izvorului grecesc, după moartea părinților și-⁠a împărțit averea săracilor și s-⁠a retras la Schit, unde a trăit sub călăuzirea unor bătrâni, între care avva Dula. A vrut să cunoască și alte locuri sfinte și a călătorit până la Ierusalim. În pustia Iordanului l-⁠a vizitat pe Sfântul Gherasim și a cunoscut mănăstirile din acele părți, învățând rânduiala vieții călugărești. Întors în patrie, a primit tunderea în monahism și a fost ucenic al Sfântului Isidor Pelusiotul.

Viața lui a fost aceea a unui pribeag. Nu s-⁠a închis într-⁠o chilie, ci a umblat prin pustie, din loc în loc, dormind sub cerul liber, îmbrăcat într-⁠o singură haină, la fel de vara și de iarna, înfruntând arșița și frigul. Mânca doar o dată pe săptămână și nu se culca, ci rămânea în picioare sau așezat. O povestire spune că a stat patruzeci de zile și patruzeci de nopți în rugăciune, fără mâncare și fără somn. Se străduia să-⁠și ascundă nevoința de ochii oamenilor.

Tradiția îi atribuie darul minunilor. Pentru ucenicii lui însetați, rugăciunea sa singură a făcut să țâșnească ape în pustiul în care viețuiau. Smerenia lui era atât de mare, încât, la o vizită într-⁠un schit, văzând un preot care alunga un frate prins în păcat, a alergat la amândoi și a strigat: „Și eu sunt păcătos.” Numele lui a fost uneori pus în locul Sfântului Pafnutie în povestea întoarcerii la Dumnezeu a Sfintei Taisia.

A trecut la Domnul la adânci bătrâneți, după tradiția sârbească în anul 466. Este pomenit la 6 iunie.