Claudiu de Besançon

Sfântul Claudiu (Claude) din Besançon, numit și Claude Taumaturgul, a fost preot, monah, stareț și apoi episcop, născut în Franche-⁠Comté, în jurul anului 607. A adormit la 6 iunie 696 sau 699. Este pomenit la 6 iunie.

Potrivit unei vechi tradiții din Salins-⁠les-⁠Bains, s-⁠a născut în castelul din Bracon, lângă Salins, într-⁠o familie galo-⁠romană Claudia, care mai dăduse un Sfânt Claudiu în secolul al VI-⁠lea. Izvorul rus spune că era fiul unui senator. Viața lui a stârnit multă dispută: Georges Goyau a scris în Enciclopedia Catolică că ea a fost „obiect de mari controverse”, iar anglicanul Henry Wace a spus că inventatorii de legende au adunat în jurul lui multe neverosimilități, dar nu a găsit motiv să se îndoiască de obârșia lui nobilă. Laurentius Surius, unul din biografii săi, scrie că a fost dat încă mic unor învățători și că, pe lângă studii, citea ceasuri întregi cărți de zidire, mai ales vieți de sfinți. Până la douăzeci de ani a slujit ca paznic de graniță, dar în 627 episcopul Donat al Besançonului l-⁠a făcut canonic. Donat scrisese reguli pentru preoții canonici, iar Claudiu le-⁠a urmat cu grijă. A ajuns cunoscut ca învățător și ascet, mâncând o singură masă săracă pe zi.

După ce a slujit ca preot la Besançon, potrivit unei tradiții după doisprezece ani, a intrat la mănăstirea Condat, în munții Jura (azi Saint-⁠Claude, numită după el), unde a trăit viață ascetică. În 641 sau 642, în vremea papei Ioan al IV-⁠lea, la treizeci și patru de ani, a fost ales al doisprezecelea stareț al Condatului. A adus Regula benedictină, a primit sprijin de la regele Clovis al II-⁠lea (la sfatul soției sale, Balthilde) și i s-⁠a dat o rentă anuală. Sub cârmuirea lui mănăstirea a înflorit: a zidit biserici noi și raclă pentru moaște și a hrănit pe săraci și pe pelerinii din ținut.

După moartea Sfântului Gervasiu, episcopul Besançonului, clerul orașului l-⁠a ales episcop în 685, deși el nu voia, fiind al douăzeci și nouălea episcop din catalogurile episcopale. Văzând însă că disciplina se slăbise la Condat, a părăsit scaunul, după unele izvoare în 687 sau 692, și s-⁠a întors ca stareț. Izvorul rus spune că a cârmuit eparhia șapte ani. Există și părerea că a rămas preot de parohie până la alegerea ca episcop și s-⁠a retras în mănăstire abia după slujirea episcopală. A adormit foarte în vârstă, în 696 sau 699.

După moarte a devenit unul dintre sfinții iubiți ai Franței. În secolul al IX-⁠lea, Rabanus Maurus îl pomenește în Martirologiul său ca mijlocitor, la „VII idus junii”. Trupul lui, spus a fi rămas neputrezit, ascuns în vremea năvălirilor arabe, a fost aflat în 1160 și cercetat în 1172 de Petru al II-⁠lea de Tarentaise. Moaștele au fost purtate cu solemnitate prin Burgundia, apoi duse înapoi la Condat. Un document din secolul al IX-⁠lea arată însă că trupul se afla deja în mănăstirea Saint-⁠Claude (Saint-⁠Oyend). Orașul se numea la început Saint-⁠Oyand sau Saint-⁠Oyend, după Sfântul Eugendus, dar mulțimea pelerinilor la mormântul lui Claudiu a făcut ca, din veacul al XIII-⁠lea, numele „Saint-⁠Claude” să-⁠l înlocuiască. Catedrala din oraș îi este închinată. Moaștele lui au fost arse în martie 1794, în Revoluția franceză. Regina Claude a Franței, prima soție a lui Francisc I, i-⁠a purtat numele.