Agafangel Preobrajenski

Sfântul Sfințit Mărturisitor Agafangel Preobrajenski a fost mitropolit al Iaroslavlului și Rostovului, un ierarh cu lungă slujire în Siberia, în Țările Baltice și la Iaroslavl, unul dintre cei care au apărat Biserica în anii cei mai grei ai prigoanei sovietice. S-⁠a născut în 1854 într-⁠un sat din gubernia Tula și s-⁠a mutat la Domnul la 16 octombrie 1928, la Kineșma. În august 2000 a fost trecut între noii mucenici și mărturisitori ai Rusiei; este pomenit la 3 octombrie după calendarul vechi.

Tinerețea și învățătura

Pe numele de mirean Alexandru Lavrentievici Preobrajenski, s-⁠a născut în satul Mocilî, ținutul Venev, în familia preotului Lavrentie Ivanovici Preobrajenski. A absolvit școala duhovnicească din Venev în 1871 și își amintea că, fiind elev, îi plăcea să stea îndelung la cimitir, printre morminte și cruci, și să ceară cu lacrimi de la Domnul să-⁠l învrednicească să fie slujitor al altarului și să aducă jertfa nesângeroasă pentru cei adormiți. A urmat seminarul din Tula (1877) și Academia Duhovnicească din Moscova, pe care a absolvit-⁠o în 1881 cu titlul de candidat în teologie, cu lucrarea „Hexaimeronul lui Ioan, exarhul Bulgariei”, o cercetare a limbii și a textului după un manuscris din 1263, care arăta erudiția lui filologică.

Din 1881 a predat latina la școala duhovnicească din Ranenburg, apoi a fost ajutor de supraveghetor la cea din Skopin și a predat religia. După unsprezece luni de căsnicie i-⁠a murit soția, Ana Feodorovna, fiica unui protoiereu, de o infecție gravă, iar odată cu ea și pruncul nou-⁠născut. Această lovitură l-⁠a hotărât: simțise că drumul ales nu era partea lui și s-⁠a grăbit să se retragă din lume, să-⁠și ia crucea și să se alăture monahilor. La 7 martie 1885 a fost tuns în monahism, iar la 10 martie, hirotonit ieromonah. Din 1886 a fost inspector la seminarul din Tomsk, ca egumen, iar din 1888, ca arhimandrit, rector al seminarului din Irkutsk.

Episcop în Siberia și în Țările Baltice

La 10 septembrie 1889 a fost hirotonit episcop de Kirensk, al doilea vicar al eparhiei Irkutsk. Din 1893 a fost episcop de Tobolsk și Siberia, călătorind în scop misionar prin ținuturile îndepărtate ale eparhiei. A primit ordinele Sfânta Ana (1896), Sfântul Vladimir (1900) și Sfântul Alexandru Nevski (1907). Din 4 octombrie 1897 a fost episcop de Riga și Mitava, iar la 6 mai 1904 a fost ridicat la rangul de arhiepiscop. Prin osteneala lui au fost înnoite și zidite multe biserici. În 1905 a convocat Soborul eparhial, care a hotărât schimbări în viața bisericească: admiterea mirenilor la alegerea clericilor și unele schimbări și prescurtări în slujbele din bisericile letone și estoniene. În ianuarie 1906 a chemat clerul eparhiei să mijlocească înaintea autorităților pentru cei târâți în mișcarea revoluționară, iar dacă mijlocirea li se refuza, să ceară cel puțin amânarea executării pedepsei până la o hotărâre specială a căpeteniei ținutului.

La 13 august 1910 a fost numit arhiepiscop al Lituaniei și Vilnei și stareț al mănăstirii Sfântul Duh din Vilna. Fiind monarhist moderat, a refuzat să încuviințeze o procesiune solemnă la monumentul lui Muravev, cerută de organizațiile de extremă dreaptă, și s-⁠a mulțumit cu o liturghie de pomenire; incidentul a fost motivul mutării lui la Iaroslavl, în locul arhiepiscopului Tihon (Bellavin). Din 22 decembrie 1913 a fost arhiepiscop al Iaroslavlului și Rostovului, a sprijinit armata, organizând spitale și trimițând preoți pe front, și a fost apropiat de mișcarea monarhistă. În noiembrie 1917 a fost ridicat la rangul de mitropolit și a fost membru al Sfântului Sobor local din 1917-1918. În februarie 1918, după hotărârea soborului, Patriarhul Tihon l-⁠a numit al doilea candidat la locțiitorul tronului.

Locțiitor și opoziție

Din pricina urmăririi lui penale și a opoziției reînnoitorilor, la 12 mai 1922 Patriarhul Tihon i-⁠a transmis temporar drepturile și îndatoririle patriarhale, chemându-⁠l la Moscova, dar autoritățile nu l-⁠au lăsat să plece din Iaroslavl. După apariția la 16 iunie 1922 a așa-⁠numitului „Memorandum al celor trei”, în care mitropolitul Serghie Stragorodski, arhiepiscopul Evdochim și arhiepiscopul Serafim recunoșteau conducerea reînnoitoare drept singura putere bisericească legitimă, el a dat la 18 iunie o epistolă către toți păstorii și fiii Bisericii, chemându-⁠i să nu se supună acestei conduceri, iar pe arhierei să-⁠și conducă singuri eparhiile după canoane, până la restabilirea puterii bisericești supreme.

La 28 iunie 1922 a fost pus în arest la domiciliu la fosta mănăstire Spasski din Iaroslavl, la 22 august mutat în celula de izolare a închisorii, iar în toamnă în închisoarea internă a poliției politice din Moscova. La 25 noiembrie 1923 a fost condamnat la trei ani de surghiun și a stat în satul Kolpașevo din ținutul Narîm între 1923 și 1925. Patriarhul Tihon, prin testament, îl pusese al doilea candidat la locțiitor, dar după moartea patriarhului în aprilie 1925, fiindcă primii doi se aflau în surghiun, funcția a luat-⁠o al treilea, mitropolitul Petru Polianski. După surghiun, între toamna lui 1925 și primăvara lui 1926 a fost închis la Perm. După arestarea lui Petru, îndemnat de șeful secției a șasea a poliției politice, Tucikov, a dat la 18 aprilie 1926 o epistolă prin care anunța că a preluat funcția de locțiitor, dar după întâlnirea din 13 mai cu mitropolitul Serghie și după ce a aflat starea reală a Bisericii, a renunțat la 8 iunie 1926 și s-⁠a întors la Iaroslavl. Greutățile din chestiunea conducerii fuseseră întreținute de autorități ca să pornească neînțelegeri între ierarhi.

Despărțirea de mitropolitul Serghie s-⁠a arătat deschis după Declarația din 29 iulie 1927. Mitropolitul Agafangel a fost sprijinit de vicarii săi, arhiepiscopul Serafim al Ugliciului, fostul arhiepiscop Varlaam de Perm, episcopul Evghenie al Rostovului, și de mitropolitul Iosif Petrovîh al Leningradului, aflat la Rostov. Ei au trimis la 6 februarie 1928 un „act de despărțire”, spunând că nu mai recunosc dreptul lui Serghie și al Sinodului lui la conducerea supremă, rămân în comuniune cu locțiitorul Petru și cu Bisericile răsăritene și își vor conduce eparhia singuri, după Cuvântul lui Dumnezeu și canoane. Nu voiau schismă, dar după cum spunea mitropolitul Ioan Snicev, după înțelesul canoanelor, despărțirea de întâistătător este deja schismă. Mitropolitul Serghie, înțelegând că Agafangel nu a intrat în opoziție din râvna puterii, ci din necunoașterea unor laturi ale vieții bisericești, i-⁠a scris la 10 februarie ca să nu rupă comuniunea și să aibă răbdare. În martie, Sinodul a hotărât să-⁠i interzică pe vicari, dar nu pe el. Arhiepiscopul Pavel Borisovski, apoi arhiepiscopul Iuvenalie Maslovski și protoiereul Vladimir Vorobiov au fost trimiși la Iaroslavl, și la 16 mai 1928 episcopii din Iaroslavl s-⁠au împăcat cu mitropolitul Serghie.

Sfârșitul și cinstirea

În 1928 sănătatea i s-⁠a înrăutățit și atacurile de inimă s-⁠au înmulțit, iar la mijlocul lui septembrie a căzut la pat. Înainte de moarte s-⁠a împărtășit des cu Sfintele Taine. A fost îngropat la Iaroslavl, în subsolul bisericii Sfântului Leontie al Rostovului, abia a șaptea zi după moarte, dar un martor povestea că nu s-⁠a simțit nici un miros de putreziciune, ci uneori părea că de la sicriu venea o bună mireasmă. Pe piatra de mormânt s-⁠a scris „Marele ierarh Agafangel”. Azi racla cu moaștele lui se află în catedrala Kazanski a mănăstirii Kazanski de maici din Iaroslavl. La Soborul Arhieresc Jubiliar din august 2000 a fost trecut, ca sfințit mărturisitor, între noii mucenici și mărturisitori ai Bisericii Ruse, pentru cinstire în toată Biserica.