Agapit Markușevski

Cuviosul Mucenic Agapit de la Markușevo a fost întemeietorul mănăstirii Sfântul Nicolae de la Markușevo, în ținutul Vologda din nordul Rusiei, și a fost ucis la 21 mai 1585 (3 iunie după calendarul nou), împreună cu doi novici, de locuitori ai satului vecin. Despre el s-⁠au păstrat puține date; ce se știe vine dintr-⁠o descriere alcătuită în 1712. Este pomenit la 21 mai (3 iunie).

Cum s-⁠a păstrat amintirea lui

În 1712, episcopul Varnava (Volatkovski) al Holmogorului, de curând hirotonit, a plecat de la Moscova spre eparhia sa. De la Vologda drumul trecea pe râul Suhona; la Berezovaia Slobodka a trebuit să se oprească, fiindcă era mijlocul lui octombrie și râul începea să înghețe. La cincisprezece verste de Suhona se afla mănăstirea Sfântul Nicolae de la Markușevo și toată suita s-⁠a dus acolo să aștepte drumul de iarnă; au stat trei săptămâni. Spre mirarea episcopului, mănăstirea nu avea nicio descriere a întemeierii sau a întâmplărilor însemnate. De aceea a poruncit suitei să cerceteze arhiva mănăstirii și, pe temeiul actelor și însemnărilor aflate, să alcătuiască povestirea vieții întemeietorului și a minunilor icoanei Sfântului Nicolae pe care a adus-⁠o. Episcopul a întărit manuscrisul cu semnătura sa.

Viața

Din această descriere se știe că Cuviosul Agapit s-⁠a nevoit câțiva ani la mănăstirea Sfinții Boris și Gleb din Solvîcegodsk. Nu se cunosc locul nașterii și starea lui, nici vremea și locul tunderii, nici cât a stat la Solvîcegodsk; o tradiție spune că a fost tuns la Solovki, probabil de Sfântul Filip, iar din mănăstirea Solovki ar fi plecat după 1568, în vremea urmașului nevrednic Paisie. Pe când era la mănăstirea Boris și Gleb, în martie 1576 s-⁠a îmbolnăvit greu și aproape o lună nu s-⁠a sculat din pat; boala se înrăutățea și nădăjduia tot mai puțin să se vindece. În a douăzeci și șaptea zi a bolii i s-⁠a arătat, în chip minunat, o icoană a Sfântului Nicolae și a auzit un glas poruncindu-⁠i să ducă icoana într-⁠un loc pustiu de pe râurile Markușa și Tarnoga, să zidească acolo biserică și mănăstire. S-⁠a mirat, căci nu se putea ridica din pat, dar deodată s-⁠a simțit pe deplin vindecat. În uimire și bucurie a căzut în genunchi înaintea icoanei, rugându-⁠se mult și mulțumind lui Dumnezeu și Sfântului Nicolae.

Dintr-⁠o pricină necunoscută a zăbovit în mănăstire, dar auzind iar același glas, a plecat la drum. În drumul lung de la Solvîcegodsk la Markușa, când începea să se îndoiască de izbânda lucrării, a auzit de încă două ori glasul; tovarășul nevăzut îi arăta prezența lui, îi risipea îndoielile și îl încredința de ajutorul său. Agapit s-⁠a lăsat în grija Providenței. Ajuns la locul arătat, pe malul râului Markușa, nu departe de vărsarea în Tarnoga, a trebuit să aleagă locul pentru icoană; de trei ori a făcut pentru ea adăpost în locuri diferite pe cele două maluri, dar a doua zi a găsit-⁠o minunat tot în același loc pe mal. Acolo a zidit mai întâi o mică capelă pentru icoană, apoi chilia lui, și s-⁠a apucat de osteneli neîncetate, de post și rugăciune; capela s-⁠a păstrat ca monument al ostenelilor lui până în secolul al XX-⁠lea. Locul era pustiu, despărțit de sate prin păduri și mlaștini, fără drumuri și poduri peste râuri și pâraie. Localnicii au aflat curând de bătrân și au început să vină: unii din curiozitate, alții să se închine icoanei făcătoare de minuni a Sfântului Nicolae, alții să capete binecuvântarea și sfatul pentru mântuirea sufletului. „Și au început mulți să vină în această pustie, aducând bolnavii lor, și au fost multe tămăduiri, din care cuviosul se bucura cu duhul.” Au venit și oameni care voiau să trăiască acolo și să împartă ostenelile lui, iar alții l-⁠au ajutat cu bani la zidirea bisericii și a mănăstirii.

Cu ajutorul lor, la 20 iulie același an, a pus temelia unei biserici de lemn, rece, cu hramul Sfântului Nicolae, apoi a doua, caldă, cu hramul Bunei Vestiri, cu paraclis al Dreptului Procopie de Ustiug, cu cămară și trapeză. În 1578 bisericile erau gata de sfințit, iar Agapit a mers la Moscova să primească binecuvântarea mitropolitului Antonie și să ceară de la țarul Ivan Vasilievici pământ pentru mănăstire și îngăduința de a zidi o moară pe râul Lohta. Primind ce ceruse, s-⁠a întors. La 7 septembrie 1579 s-⁠a sfințit biserica Sfântului Nicolae, în care a fost mutată din capelă icoana făcătoare de minuni, curând și cea a Bunei Vestiri, au fost pregătite slujbele pentru viața de obște și s-⁠a zidit moara pe Lohta, la patruzeci de verste de mănăstire. Așa, în trei ani, prin ostenelile ctitorului, pustia lui Agapit a ieșit din nimic în mijlocul unei păduri dese. După ce a rânduit cele de trebuință, a început să zidească duhul adevăratei vieți pustnicești, învățând frații prin cuvânt și prin pildă. Era bun la viață, străduindu-⁠se necurmat spre înfrânare, priveghere, post și rugăciune, și își obosea trupul într-⁠atât, că până la sfârșit a purtat în jurul umerilor și al coapselor lanțuri de fier. Căuta să trăiască pe pământ ca îngerii.

Dar nu tuturor le-⁠a plăcut așezarea unei pustii în acel loc. Au apărut răuvoitori: unii dintre locuitori îl iubeau și îl cinsteau pe bătrân, alții simțeau tocmai contrariul, poate din invidie pentru starea bună a mănăstirii, poate de teamă că treptat tot pământul va trece în stăpânirea ei. Mai ales cei din satul Kamkino îi erau potrivnici, socotind că odată cu moartea egumenului va înceta să existe și mănăstirea. Frații, știind aceasta, îl păzeau și căutau să-⁠l însoțească mereu.

Mucenicia

În mai 1585, în al optulea an al șederii lui acolo, a plecat călare la moara mănăstirii de pe Lohta, să repare stricăciunile din revărsarea de primăvară, însoțit doar de doi novici, Teodor și Andrei. Aflând, cei din Kamkino l-⁠au pândit; la 21 mai Bogdașka Leahov și alții i-⁠au atacat pe când se întorceau, i-⁠au ucis pe toți trei și au aruncat trupurile în râul Uftiuga, ca apa iute să le ducă departe și nimeni să nu-⁠i bănuiască; de pe trupul cuviosului au scos lanțurile grele și le-⁠au aruncat separat. După tradiție, calul cuviosului a scăpat din mâinile ucigașilor, a venit la mănăstire, nechezând despre nenorocire, și a fugit iar la locul uciderii, de mai multe ori. Văzând calul singur, nechezând neliniștit, frații au înțeles că s-⁠a întâmplat ceva și au pornit pe drumul spre moară; au căutat mult prin râpe și păduri, iar după tradiție, ajunși pe malul râului Uftiuga, au văzut lanțurile cuviosului plutind într-⁠un loc, ca și cum ar fi fost ușoare ca lemnul, iar sub ele au găsit trupurile celor uciși, deși apa era mare și curentul iute. Cu durere și lacrimi, frații au dus trupurile mucenicilor în mănăstire; pe Cuviosul Agapit l-⁠au îngropat cu mare cinste, ca întemeietor, între bisericile zidite de el. Deasupra mormântului s-⁠a făcut o capelă, iar lanțurile au fost puse pe racla lui. Multă vreme, moaștele au rămas în această capelă; după zidirea bisericii parohiale de piatră, au fost mutate în cripta de pe latura de sud a bisericii reci.