Alexandru de la Cagra

Dreptul Alexandru de la Cagra, pe numele său Alexandru Stefanovici Iungherov, a fost un preot de mir din secolul al XIX-⁠lea, care a slujit decenii la rând în satul Balakovo de pe Volga și și-⁠a petrecut ultimii ani la mănăstirea de maici de la Cagra, în gubernia Samara. Cunoscut în popor ca bătrân înainte-⁠văzător și vindecător, a trecut la Domnul în 1900 și este cinstit ca sfânt local al Eparhiei Samarei.

Copilăria și anii de școală

S-⁠a născut în 1821 în satul Abliazovo, în gubernia Penza (astăzi Radișcevo), în familia dascălului Stefan Ignatievici și a soției sale, Paraschiva Kuzminicina. Era unul din cei cinci copii ai familiei. Data exactă a nașterii nu s-⁠a păstrat. Tatăl său a primit curând preoția și a fost trimis în satul Iungherovka, după care a primit și numele de familie.

Stefan Iungherov a murit în 1831, iar în septembrie același an Alexandru a intrat la școala teologică din Saratov. Școala funcționa într-⁠o clădire rece și umedă, cu săli neîncălzite, iar băiatul, și așa slab, s-⁠a ales de acolo cu o boală de picioare care l-⁠a însoțit toată viața.

După cinci ani a trecut la seminarul din Saratov. Învățătura îi venea greu, nu avea înzestrări deosebite, era timid și se ajuta mai ales de memorie. Mama sa l-⁠a sfătuit chiar să lase seminarul și să ajungă preot trecând întâi prin diaconie, dar el a răspuns că va pleca doar dacă va fi exclus. În 1842 a terminat totuși cursul complet și la 20 octombrie a fost hirotonit preot. Cu puțin înainte se căsătorise cu Elisaveta Ivanovna, o orfană săracă, cu cinci ani mai tânără decât el.

Începutul preoției

Prima numire a tânărului preot a fost la biserica Sfântului Nicolae din satul Tretiaki, în ținutul Serdobsk. Era o numire vremelnică, iar sarcina lui era să obțină hotărârea obștii și a proprietarilor de a zidi o biserică nouă în locul celei arse. Părintele Alexandru a câștigat repede dragostea oamenilor și a rezolvat totul într-⁠o lună, deși parohia era atât de săracă încât în acea lună întregul cler de patru oameni a câștigat doar treizeci de copeici.

A fost apoi numit în satul Neverkino, din ținutul Kuznețk, dar clima aspră nu i-⁠a priit soției sale, care era bolnavă, iar slujirea de acolo a durat doar ceva mai mult de jumătate de an.

Patruzeci de ani la Balakovo

În iulie 1843 a fost numit la biserica Sfintei Treimi din satul Balakovo. Parohia era foarte săracă, iar majoritatea locuitorilor țineau de ritul vechi. Prin păzirea strictă a rânduielilor și prin slujbe săvârșite cu grijă și evlavie, părintele Alexandru a început să aducă oamenii la biserică.

Predicile lui atrăgeau atenția, iar la marile praznice umbla prin casele enoriașilor, îndemnându-⁠i la viață ortodoxă. S-⁠au păstrat rapoartele lui despre convorbirile cu credincioșii de rit vechi, după care unii dintre ei au trecut la Biserică prin edinoverie.

Una dintre grijile lui de căpetenie a fost biserica veche, zidită cu peste un secol înainte, rece și dărăpănată. Din clopotniță au trebuit chiar scoase clopotele, pentru că sunau singure când vântul o clătina. Doi ani i-⁠a trebuit doar ca să-⁠i convingă pe enoriași să zidească o biserică încălzită, căci se temeau că una cu sobă va arde.

Abia după optsprezece ani, în 1861, s-⁠a zidit în piața Hlebnaia din Balakovo noua biserică a Sfintei Treimi, din cărămidă, în stil bizantin, cu șase turle de mărimi diferite. În 1875, cu ajutorul binefăcătorilor pe care i-⁠a adus, biserica a fost lărgită de două ori, iar în 1881 i s-⁠a adăugat un paraclis închinat Sfântului Alexandru Nevski.

Dascăl, misionar și blagocin

În casa parohială, ridicată lângă biserică în locul celei arse în 1861, trăiau părintele Alexandru, soția sa, cei trei fii și mama lui. Pe lângă slujirea de preot, între 1846 și 1867 a fost învățător la școala de fete din Balakovo, unde le învăța pe fete rugăciunile și cititul din cărțile bisericești, iar lecțiile se țineau în casa lui.

A fost duhovnic al blagocinatului, misionar în satele Balakovo și Natalino și blagocin. Pentru ostenelile sale a primit scufia și camilafca de catifea violetă.

La mănăstirea de la Cagra

La 1 octombrie 1880, la șaizeci de ani, părintele Alexandru a anunțat parohia că a cerut să fie scos din slujbă și ca locul său de la biserica Sfintei Treimi să fie dat fiului său, preotul Vasile Iungherov. Episcopul Serafim a primit cererea privitoare la fiu, dar nu l-⁠a scos din slujbă pe părintele Alexandru, ci l-⁠a trimis la obștea de maici de la Cagra.

Slujirea de aici era mai ușoară decât cea de parohie. Folosindu-⁠se de răgaz, cum spunea el, a predat religia în școala mănăstirii, a însoțit slujbele cu predici și a continuat obiceiul de la Balakovo de a vorbi oamenilor prin casele lor. Treptat, mănăstirea a devenit cunoscută și căutată.

Biserica ajunsese prea strâmtă pentru cei care veneau la slujbe, iar prin strădania stareței Serafima și a părintelui Alexandru, cu ajutorul binefăcătorilor, s-⁠a zidit o biserică nouă, încălzită, terminată în 1890. În același an au murit soția părintelui Alexandru și stareța Serafima. Grijile zidirii și pierderea celor dragi i-⁠au slăbit sănătatea, iar în aprilie 1893 a fost scos din slujbă.

Bătrânul de la Cagra

De atunci a început slujirea lui cea mai largă, care l-⁠a făcut cunoscut, împreună cu mănăstirea, mult dincolo de hotarele ținutului. Oamenii vorbeau despre darul lui de înainte-⁠vedere, de dreaptă socoteală și de facere de minuni. În 1896 foaia eparhială a Samarei îl așeza alături de Sfântul Ioan de Kronstadt, Sfântul Teofan Zăvorâtul și Sfântul Ambrozie de la Optina, ca pe unul dintre oamenii cu daruri duhovnicești deosebite ai vremii.

Preotul Grigorie Razumovski, care slujea atunci la mănăstire, a lăsat o descriere a felului în care primea oamenii. Primirea începea cu rugăciunile obișnuite și trecea într-⁠un cuvânt liber, în care cei de față erau arătați ca mari păcătoși care totuși se apropie cu îndrăzneală de Dumnezeu, nădăjduind în mila Lui. Această primă parte se încheia cu plânsul tuturor.

Bătrânul vorbea apoi despre viața de zi cu zi a oamenilor: despre rugăciunea lor neglijentă, despre lipsa de inimă, despre umblatul la vrăjitori și descântători, despre relațiile din familie, despre răul beției și al fumatului și despre uitarea lui Dumnezeu. Îi chema să se pocăiască și să înceapă, cu ajutorul lui Dumnezeu, o viață nouă. La sfârșit îi întreba dacă se căiesc din inimă și, după ce primea răspunsul, îi chema pe toți să-⁠și plece capetele și citea rugăciunea de dezlegare.

În popor era socotit făcător de minuni, iar amintirile unui țăran din satul vecin Alexandrovka, tipărite în 1913, povestesc mai multe vindecări de bolnavi prin rugăciunile lui. Mulți pelerini veneau la mănăstire căutând liniștirea îndoielilor și vindecare sufletească și trupească; după unele mărturii, numărul lor ajungea la o mie pe zi. Din daniile lor s-⁠a deschis în 1895 o casă de oaspeți pentru pelerini.

Trecerea la Domnul

La începutul anului 1900 părintele Alexandru a slăbit și nu mai putea primi oamenii. În februarie a aflat de moartea fiului său Vasile, iar sănătatea i s-⁠a înrăutățit mult. De Paști a primit Sfântul Maslu, apoi s-⁠a mai întremat, dar suferea de dureri de cap și pierderi ale memoriei.

În decembrie a căzut la pat și nu s-⁠a mai ridicat. S-⁠a împărtășit de mai multe ori, a primit din nou Sfântul Maslu și a trecut la Domnul la 22 decembrie 1900 (4 ianuarie 1901 pe stil nou). Cu două ore înainte de moartea lui sosise de la Kazan fiul său Pavel. A fost înmormântat la 26 decembrie în cimitirul mănăstirii, lângă soția sa și lângă stareța Serafima, iar peste mormânt s-⁠a ridicat o capelă de lemn cu o candelă nestinsă.

Familia

Părintele Alexandru și soția sa au avut trei fii: Dimitrie, Vasile și Pavel. Dimitrie a fost învățător la o școală de sat. După tradiția familiei Iungherov, neamul lor număra paisprezece generații de preoți.

Vasile a fost profesor la școala teologică din Nikolaevsk, apoi preot, iar în 1880 i-⁠a urmat tatălui său la biserica Sfintei Treimi din Balakovo; a murit în 1900. Pavel, cel mai mic, a absolvit Academia Teologică din Kazan și a predat acolo. A tradus o parte din Vechiul Testament în limba rusă și cărți ortodoxe în limba tătară și a murit în 1921.

Cinstirea după moarte

După moartea lui pelerinii au continuat să vină, de data aceasta la mormântul lui. Cu binecuvântarea episcopului Gurie al Samarei se făceau zilnic litii, vara în capelă și iarna în biserică. Viața sa spune că în podeaua capelei era o deschidere prin care oamenii luau pământ de pe mormânt, iar pământul adus primăvara era luat tot până toamna.

La sfârșitul anilor 1920 mănăstirea de la Cagra a fost închisă și clădirile ei dărâmate, între ele și casa părintelui Alexandru și capela de pe mormânt. După unele mărturii, la începutul anilor 1930 mormântul a fost deschis pentru a se verifica zvonurile despre comori îngropate, iar trupul a fost apoi pus din nou în pământ, fără sicriu. Pelerinii au venit mai departe, adesea în ascuns, iar în 1952 credincioșii au pus o cruce pe mormânt.

Cu timpul, numele preotului îngropat acolo a început să fie uitat. La începutul anilor 1990 ziaristul Igor Makarov, de la ziarul ortodox „Blagovest”, căuta mormântul, iar oamenii din satele din jur știau doar că sub cruce odihnește un „bătrân vindecător”. Abia o fiică duhovnicească a uneia dintre ultimele maici de la Cagra a putut spune sigur că acolo este îngropat Alexandru Iungherov.

Aflarea moaștelor și cinstirea de astăzi

În primăvara anului 2000, la propunerea ieromonahului Sofronie (Balandin), duhovnicul mănăstirii Iviron din Samara, au început căutările. La 22 iunie 2000, după un parastas, mormântul a fost deschis și au fost aflate rămășițele părintelui, împreună cu o cruciuliță, ferecătura putrezită a unei Evanghelii și bucăți din veșminte. Rămășițele unei femei aflate alături, socotite ale stareței Serafima, au fost lăsate pe loc.

Moaștele părintelui Alexandru au fost aduse la mănăstirea Iviron din Samara și așezate într-⁠o raclă, unde le-⁠a întâmpinat cu bucurie arhiepiscopul Serghie al Samarei. Dreptul Alexandru de la Cagra este cinstit ca sfânt local al Eparhiei Samarei și este prăznuit la 22 decembrie (4 ianuarie pe stil nou), ziua trecerii sale la Domnul, și la 22 iunie, ziua aflării moaștelor.