Alexandru Frigianul

Sfântul Mucenic Alexandru Frigianul, doctor, a fost unul dintre cei patruzeci și trei de mucenici din Lyon (Lugdunum), în Galia, uciși pentru Hristos în anul 177, în vremea împăratului Marcu Aureliu. Se pomenește la 7 august.

În același an, bisericile din Lyon și Vienne au alcătuit o scrisoare către bisericile din Asia și Frigia despre curajul și statornicia în credință a creștinilor din Galia; scrisoarea, păstrată în redactarea lui Eusebiu al Cezareei, este cea dintâi mărturie documentară despre creștinism în ținutul de azi al Franței și se atribuie Sfântului Irineu, urmașul episcopului Pothin la Lyon. Ea povestește cum păgânii nu lăsau pe creștini să intre în case, în băi sau la piață, iar gloata îi bătea pe străzi. Din porunca tribunului și a dregătorilor, creștinii au fost duși în piață și cercetați în fața norodului; au mărturisit credința și au fost închiși până la sosirea guvernatorului, care s-⁠a purtat cu cruzime.

Între creștini s-⁠a văzut o deosebire: unii erau pregătiți pentru mucenicie, alții se temeau de ea; în fiecare zi erau prinși alții noi, tocmai cei mai înfocați. Slugi păgâne, înspăimântate de chinuri, au clevetit pe stăpânii lor, spunând că la adunările lor creștinii mănâncă carne de om și fac alte crime. Aceasta a stârnit și mai mult furia mulțimii. Au fost supuși la chinuri înfricoșătoare Sanct, diaconul din Vienne, Matur, abia botezat, Atal din Pergam și Blandina. Mărturisirea lor neclintită îi lăsa pe chinuitori neputincioși: trupurile le erau o singură rană deschisă, și totuși nu li se putea smulge lepădarea. Episcopul Pothin al Lyonului, bătrân de peste nouăzeci de ani și slab la trup, s-⁠a înfățișat singur înaintea judecătorului; mulțimea l-⁠a bătut și l-⁠a lovit cu pietre, și, aruncat în temniță abia respirând, după două zile și-⁠a dat sufletul.

În tot acest timp, doctorul Alexandru, frigian de neam, de mult așezat în Galia, a mărturisit cu îndrăzneală credința chiar în timpul judecății. A doua zi a fost adus în amfiteatru, împreună cu Atal. Au fost chinuiți mai întâi, spre veselia mulțimii, în felurite chipuri, apoi li s-⁠au tăiat capetele. Atal a fost așezat pe un scaun de fier înroșit și a mărturisit până la ultima suflare pe adevăratul Dumnezeu. Alexandru, în vremea chinurilor, a rămas cu Dumnezeu în inima lui, fără să scoată vreun geamăt sau cuvânt. În ultima zi a jocurilor, Blandina a fost adusă din nou în arenă, cu tânărul Pontic, de cincisprezece ani, care a murit după ce a răbdat toate încercările. Blandina, ultima dintre toți, a murit după ce a pătimit cel mai mult: a fost biciuită, lăsată fiarelor, pusă pe o tigaie încinsă și, în sfârșit, așezată într-⁠un coș de răchită și aruncată unui taur.

Păgânii și-⁠au bătut joc și de trupurile moarte: pe cei sufocați în temniță i-⁠au aruncat câinilor și i-⁠au păzit zi și noapte, ca să nu-⁠i îngroape creștinii; ce rămăsese din foc și din colții fiarelor, bucăți sfâșiate și arse, capete și trunchiuri, a stat multe zile neîngropat. După șase zile, păgânii au ars trupurile și au aruncat cenușa în râul Ron, ca să le șteargă urma, socotind că astfel le răpesc nădejdea învierii. Mucenicii din Lyon, deși răbdaseră atâtea chinuri, nu se numeau pe ei mucenici și nu îngăduiau altora să-⁠i numească astfel, ci vedeau pe Hristos ca pe adevăratul Mucenic și pe cei plecați mai înainte; se rugau și pentru călăii lor, ca întâiul mucenic Ștefan, și nu se înălțau asupra celor ce se lepădaseră, ci se rugau să li se dea credința și viața în Hristos.